Nu ştiu de ce naiba cuvântul picior m-a însoţit tot weekend-ul. De la documentarele despre războiul rece (am ajuns la episodul 20) până la ieşirea la ceainaria de la Cărturesti, m-a urmărit peste tot.
Un picior amestecat cu tot felul de clişee, slogane şi expresii.
Piciorul. Ultima frontieră.
Nu lăsa piciorul din mână pe vrabia de pe gard.
Probabil picior.
După jumătate de zi de joacă cu picioarele, am început să derulez amintiri de copilărie în care piciorul era implicat pe post de victimă.
Mi-am julit un picior când am căzut din copac şi am ajuns acasă cu sângele curgându-mi în tenişi. Am avut un sentiment de mândrie, căci deşi durea foarte tare, n-am schiţat nici un gest. În acelaşi timp, mi-am creat ideea unei stângăcii. N-am fost niciodată un bun căţărător în copaci, nici inainte, nici după aceea.
A doua amintire este din categoria “Salvaţi piciorul, cu orice preţ”. La fotbal. Pentru a evita o intrare periculoasă, m-am ferit, am sărit în fata şi-am aterizat prost în mână. Evident, mi-am sclintit-o şi, pentru o săptămână, am purtat ghips prima şi ultima dată în viaţa mea. Simt o jenă în faţa absolutismului expresiei “în viaţa mea”.
Este o expresie cu rol de întărire şi sprijinire a unor afirmatii a căror validitate este oferită de experienţă. La o emisiune de tinere talente, un puşti de 7 ani – mare poet, geniu mic şi precoce-devreme – a fost întrebat de moderator când a scris prima poezie, iar începutul răspunsului a fost bulversant:
“Dacă-mi aduc bine aminte…”
Focus-grup de patru adolescenţi în metrou, mijlocul vagonului. Unul dintre ei, cu blugi largi si şapcă aruncată la mişto pe cap, începe o confesiune:
“Am o singură întrebare la viaţa mea. De ce bunicul s-a căsătorit cu bunica? De ce s-a născut taică-miu, de ce taică-miu a cunoscut-o pe maică-mea şi de ce am apărut eu? De ce?”
Azi vorbii cu o prietena de bubele care le aveam cand eram mici pe picioare. Imi vazu o cicatrice de pe genunchiul stang, si asa ajunseram sa ne amintim de genunchi juliti, de aspectul care il aveau acele rani. Si cum rupeam bubele si sangele tasnea pe picior in jos.
Chiar mi-e dor de zilele alea!
sa-mi bag picioarele cata dreptate ai!
ddunia, da! ce zile, ce julituri, ce plânsete!
d, să-mi bag picioarele, fix la dreptate m-am gândit!:)
…eh, cand traiesti pe picior mare, unele lucruri se distanteaza in timp… 🙂