În România, vibraţia socială se măsoară în lucrurile pe care nu avem curajul să le faci în spaţiul public. Aici, spaţiului public nu este al nostru, este al laşităţilor noastre. Nu avem curajul să credem, nu am curajul să schimbăm, nu avem curajul să ne implicăm.

Spaţiul public este oglinda întoarsă a lucrurilor în care nu avem curajul să credem.

La noi, spaţiul public e plin de gălăgie şi e gol de încercările de-a schimba lumea.
Problema cu tinerii nu este faptul că nu citesc – citesc destul de mult, slavă Domnului!, problemele lor se nasc atunci când nu ştiu facă cu ceea ce citesc si cu ceea ce visează. Atunci când nu au curajul să aplice, când nu îndrăznesc să schimbe.

Suntem geniali luaţi individual, dar suntem absenţi şi timizi în cadrul unor comunităţi de schimbare care abia se formează acum.
Calităţile noastre minunate se întorc împotriva noastră dacă nu găsim contextul în care să rodească în folosul celorlalţi.
Comunităţile de schimbare pot fi acest context şi pot constitui acea piatră de hotar între lumea care ni s-a dat şi lumea pe care vrem s-o oferim mai departe.

Până atunci, indiferent cât de mult talent ai, dacă nimereşti şi continui joci fotbal pe un teren mocirlos, vei sfârşi jucând prost, penibil şi vei termina meciul cu impresia că nu ai fost niciodată un jucător bun.

Nu este o alegorie, este senzaţia pe care o am destul de des când stau de vorbă cu tineri de 20 de ani. Deşi n-au făcut nimic, ştiu din start că nu sunt buni de nimic. Deşi n-au încercat cu adevărat, ştiu din start că nu se poate.
Parcă se simt vinovaţi de eşecurile viitoare când, în mod firesc, n-ar trebui să ne simţim vinovaţi nici măcar de eşecurile trecute.

Spaţiul public este destinat lamentărilor şi neîncrederii în posibilitatea de schimbare. Un tânăr este timid în a declara că poate schimba ceva, însă va prinde curaj atunci când va dori să-şi exprime îndoiala şi neîncrederea în reuşitele celor din jur.

Sper să mă înşel când termin cu gândul că – deocamdată – avem curaj doar atunci când nu avem puterea să îndrăznim.

Despre aceste lucruri şi despre multe altele, voi vorbi alături de Iren, sâmbată – ora 18:30 – la Amfiteatrul Deschis Team Work.

Pentru a-şi contura o poveste tristă, sunt oameni care abia aşteaptă să fie dezamăgiţi.
Conform principiului “mai bine o poveste tristă decât nicio poveste”, sunt oameni care nu doar aşteaptă, ci sunt activi în această direcţie.

Astfel, reluăm: există oameni care se străduiesc să ajungă într-un context de dezamăgire.
Dacă ne gândim bine, la prima vedere, ar fi o idee bună. Continue reading →

Am fost uimit recent când cineva mi-a vorbit despre fericire care şi cum ar fi o stare de graţie, care este sau nu este. Că şi cum ar depinde de o dinamică a planetelor, a coincidentelor stelare, a bunăvoinţei unui zeu plictisit. Că şi cum ar aparţine unui spaţiu suspendat în interstiţiile interpersonale întâmplătoare.

Poate sunt sceptic, însă cuvântul “fericire” a fost scos din vocabularul meu încă de la prima iubire. Nu pentru c-am trăit doar iubiri dureroase şi pline de cavouri interioare, ci pentru că am realizat în timp că fericirea nu este rezultatul fugar al unei sincronizări temporare.

Fericirea nu este cuvântul acela de care abuzează eroinele în lacrimi, ci mai degrabă ar trebui să fie starea spre care tinzi când începi să construieşti ceva împreună cu cineva.

Oricum ar fi, mi-e jenă să vorbesc despre fericire, fie din cauza sentimentalismelor pompate în acest cuvânt, fie din pricina prejudecăţii mele că fericirea nu este un concept prea falic.

Am făcut săptămâna trecută pe twitter un experiment interogativ (am pus lista mai jos) cu accente de creativitate maniacală, pe durata a câteva ore. Unii s-au băgat în joc, alţii au fost insultaţi. Unii mi-au dat follow, alţii mi-au dat unfollow şi alţi alţii chiar au răspuns la unele întrebări dincolo de retorica şi truismul multora.

Ce ar trebui să se reţină: Continue reading →

Shoshin este o expresie japoneză – folosită în Zen –  care înseamnă “spirit de începător”.
Spiritul începătorului conţine multe posibilităţi, iar cel al expertului conţine foarte puţine.

Scopul practicii Zen este de-a păstra mereu viu spiritul de începător din noi înşine. Astfel, vom fi mereu atenţi.
Începătorii îşi menţin vie curiozitatea şi capacitatea de admiraţie. În plus, când vine vorba de lucrurile cu adevărat profunde, toţi trebuie să ne simţim tineri, nu-i aşa?

A fost una din acele coincidenţe. Ridic privirea şi imediat văd acţiunea începând. Dacă aş fi întârziat cu jumătate de secundă, aş fi văzut doar hârtia căzând între şinele de metrou, însă n-aş fi observat cine ar fi aruncat-o.

Acum, ridicând într-o doară privirea, l-am văzut pe acel tânăr aruncând hârtia pe jos cu cel mai natural aer posibil. Erau oameni pe ambele margini ale staţiei, însă tânărul nostru nu a stat să le ceară aprobarea. Continue reading →

Am nevoie de un vis pentru a-mi purta iubirea mai departe.
Am nevoie doar un vis pentru a face diferenţa între procese organice care-mi susţin respiraţia şi aripile care mă fac om.

Chipul meu poarte amprenta visului meu intim. Mai clar spus, nu sunt ceea ce arăt, însă arăt ceea ce visez.
Visul este veriga de legătură între potenţialităţile viitorului şi profunzimile trecutului. Este forma prezentului meu aşezat între ceea ce am fost şi ceea ce voi fi.

Visul este puterea spiritului uman de a-şi depăşi limitele.
Dacă visul este singura putere a spiritului uman, devine firesc să simt  că a visa este indisolubil legat de capacitatea de a iubi.
Astfel, a visa înseamnă a iubi care înseamnă a cunoaşte.

Lucrurile par aşezate frumos în cea mai bună lume posibilă de vreme ce cunoaşterea trece prin ceilalţi învăluiţi într-o formă de iubire.
Între mine şi realitate se interpun mereu nişte suflete care merită dragostea mea.

Nu este nevoie de multă poezie pentru a realiza că lumea a fost creată printr-o formă de iubire care zburdă ca un puf de păpădie de la inimă la inimă. O iubire  plăpândă şi puternică care aşează destine, calibrează aripi şi colorează vise.

Astfel, pentru un suflet lipsit de visare, lumea este opacă, nu mai transmite semne şi nu mai clădeşte curcubee.

La expoziţia de aseară (care mi-a plăcut la nebunie), sub obiectul meu – capsatorul – era scris:  “Fără text, Adrian”. Aş fi vrut să-l revăd pe Lorin, să-mi cer iertare că n-am apucat să-i scriu textul – mă panicasem, crezusem că trebuie să scriu o povestire sau o nuvelă despre obiectul singurătăţii mele, dar Lorin n-a venit decât printr-o înregistrare audio.

Mi-a plăcut la nebunie expoziţia. Într-un beci, pe întuneric la început, cu un brad şi cu vocea lui Lorin:
“Sunteţi singuri acasă”

Oricum, dacă obiectul meu ar fi vorbit în mod mediocru despre singurătate, două obiecte de acolo m-au emoţionant rau tot: două bilete la un concert. O tipă câştigase biletele la un concurs oarecare şi nu a avut cu cine să se ducă. Am simţit una dintre cele mai frumoase drame, durerea că multe din bucurii rămân neîmpărtăşite.

Singurătatea unui câştigător este mai dură decât singurătatea unui pierzător. În acelaşi timp este mai eroică, mai creativă.

Despre expozitie au mai scris:
Ruxandra Oancea
Dragoş C. Butuzea

Ieri seară am venit atât de obosit de la muncă (un brainstorming prelungit pe terasa din curtea agenţiei) încât m-au luat ameţelile în drumul de la bucătărie la dormitor.

Eram încărcat cu treburi restante, îmi trebuia câteva ore bune pentru a le rezolva şi-am decis să le fur din noapte.
Era 23:00 şi-am pus ceasul să sune la 02:00. Pragul minim de trei ore de somn.

Am adormit citind Libelula – împrumutată de la Ionuca – şi m-am trezit alarmat la 02:00. Am pus telefonul să sune la 03:00. Apoi la 04:00. Continue reading →