Ieri seară am venit atât de obosit de la muncă (un brainstorming prelungit pe terasa din curtea agenţiei) încât m-au luat ameţelile în drumul de la bucătărie la dormitor.

Eram încărcat cu treburi restante, îmi trebuia câteva ore bune pentru a le rezolva şi-am decis să le fur din noapte.
Era 23:00 şi-am pus ceasul să sune la 02:00. Pragul minim de trei ore de somn.

Am adormit citind Libelula – împrumutată de la Ionuca – şi m-am trezit alarmat la 02:00. Am pus telefonul să sune la 03:00. Apoi la 04:00.

Nu mai ţin minte nimic de la 05:00, însă telefonul avea alarma oprită, cand m-am trezit la 06:00. Proaspăt. Plin de vise întrerupte, cu telefonul în mijlocul camerei.

Duşul de la şase dimineaţa este asemănător unui drog. Îţi dă impresia că ai mai multe puteri decât poţi duce. Nu mă simţeam deloc obosit şi, ceea ce era mai ciudat, nu aveam deloc amintirea somnului.
Eram în duş şi retrăiam visele avute printre picăturile de apă. Mai precis, revedeam scenariile pe care mintea mea le-a derulat în timp ce, oficial vorbind, dormeam.

Peste un sfert de oră, răcoarea dimineţii de la etajul 13 mă izbea în timp ce citeam articolele – încî ud – nou apîrute în feedreader.
Şi atunci, la fel cum sacrul este camuflat în profan, mi s-a năzărit presimţirea unei bucurii fără chip şi fără motiv, bucuria unei boeme matinale.

Bucuria gândului că pot pierde oricâte nopţi, că pot câştiga oricâte dimineţi, că pot visa la nesfârşit fără să mă simt lipsit de eficienţă (încă am amintirea prejudecăţii eliadian-solare că somnul este o pierdere de vreme).
Pentru cineva atât de ispitit de melancolii ca mine, dimineţile sunt un bun remediu. Dimineaţa este singură boemă de care mă pot bucura.

Trăiesc zile în care prefer singurătatea unor dimineţi tonice decât aglomeraţia unor nopţi calde.