Fiecare bătrân este bunicul cuiva

0 Flares 0 Flares ×

Nu cunosc niciun bătrân de oraş, nici un pensionar care locuieşte la bloc. Ştiu pe mulţi, îi pot identifica după chip şi mers, însă nu-i văd. Nu îi am cartografiaţi afectiv, iar respiraţia lor nu-mi abureşte ochelarii.

Am crescut la casă pe o stradă unde bătrânii ieşeau la gard şi priveau în stradă.
Astfel, toţi bătrânii din imaginarul meu locuiesc la casă.

Apoi, toţi bătrânii erau bunicii cuiva, nu erau de capul lor în această lume. Erau bunicii cuiva şi vecinii cuiva. Primeau vizitele copiilor şi nepoţilor şi schimbau o vorbă cu vecinii. Nimeni nu se rătăcea.

Toţi bătrânii pe care îi ştiu îşi căutau de treabă prin curte, stăteau în prag, ascultau radio pe o băncuţă. Nu pot uita acele dimineţi de duminică cu genericul de la Viaţa Satului rostogolindu-se peste garduri.

Acum, în metrou văd bătrâni rătăciţi. La poştă, o bătrânică fusese repezită de la coadă şi trimisă la colţ să scrie o cerere. Când văd acest bătrâni rătăciţi, repeziţi, aproape inexistenţi dacă n-ar fi plini de dureri tăcute, nu mă gândesc la mine, nu mă gândesc la bătrâneţile mele, ci mă gândesc la bunicii mei.

Cea mai comună formă de bunătate faţă de bătrâni vine din imaginaţia interacţiunii cu un bunic, cu o bunică, cu un anumit tip de blândeţe şi răbdare specifică bătrânilor. Afecţiunea blândă manifestată faţă de un copil este cel mai cald sentiment de utilitate pe care un bunic îl poate încerca.

Îmi aduc aminte cum ne trezea bunicul şi ne trimitea la biserică. Îmi amintesc acele dimineţi de duminică când ne spălam la apa rece din lighean, când noi abia făcusem ochi, iar bunicul era deja bărbierit la oglinda de pe prispă, mirosind a spirt amestecat cu iarba udă.

Îmi amintesc când făceam cu toţii rozariul sau când ne certa că ne-am păcătoşit, însă cea mai adâncă amintire este acel tablou de la sfârşitul verii când plecam şi-l lăsam pe el în poartă. Petrecându-ne dureros cu privirea înlăcrimată.
Ştiam că se gândeşte la posibilitatea că este ultima dată când ne priveşte, însă mereu m-am amăgit cu iluzia că afecţiunea pe care i-o purtăm bunicului îi va hrăni veşnicia.

Bunicul s-a stins frumos. Chipul senin a adormit în mijlocul familiei şi mi l-am imaginat norocos faţă de acei bătrâni singuri, cu apartamente obscure purtând – pe uşa deschisă – mirosul chimic al neputinţei şi al fricii de singurătate.

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

8 thoughts on “Fiecare bătrân este bunicul cuiva

  1. Bigdady

    Nu mi-am cunoscut decat bunica “de pe tata”. Vaduva prea de timpuriu, cu o gospodarie si sase copii de crescut, cu mult prea multi nepoti ani dupa aceea…
    Copilul meu n-a apucat sa o cunoasca, paradoxal dupa ce in toata viata ei singura sudalma i-a fost “arzate-ar focul” a decedat din cauza unor arsuri. La moartea ei am realizat ca nu suntem indeajuns de aproape de rudele in varsta, ca ne indepartam de ele pe masura ce vremea trece, de parca anii lor ne-ar putea molipsi si pe noi.
    Citindu-ti articolul ma simt vinovat…vinovat ca-mi traiesc viata departe de mama, vinovat ca nu am reusit sa-i fiu alaturi tatalui meu cand s-a stins pe un pat jegos de spital, vinovat ca n-am putut sa-mi educ copilul sa gandeasca altfel.

    Reply
  2. gygk

    …o întâmplare de acum câteva zile bune in urma m`a dat de tot peste cap…românul nu se dezminte in nicio situaţie…era dimineata..in fata unei agenţii de turism , din fata ateneului …aşteptam să vină sefu` cu care tocmai discutasem ptr un bilet intr`o excursie…pe lângă mine trece o bătrâna însoţita de un gardian public …ea, uşor senila.. aplecată de coloana, pe o parte,îi tot explica vajnicului gardian-de altfel , rotofei , mic de statura si cu o privire vicleană – cum ca, un tip, a venit sa`i taie nişte arbuşti din fata blocului, pentru a`si construi un garaj.. mânia ei era potolita, a unei femei ce , probabil, educase mulţi oameni…… “mi`a zis , domnule gardian sa`mi vad de treaba mea, ca el, daca vrea, tot taie copacii aceea… spuneţi si dvs, e posibil aşa ceva?”…micuţul gardian, rotofei, o privi cu un prefăcut interes “…lăsa`ti doamna , chiar credeti ca face ce vrea el!?..avem noi metode a – l impeiedeca “…cei doi se îndepărtau, bătrâna tot explicându `i fapta urata a vecinului , cu un ton care nu dorea sa deranjeze …micul gardian ii dădea asigurări ca totul va fi bine…sefu` agentiei mele intarzia…..după un sfert de ora, academic,de aşteptare, am plecat, uşor, spre serviciu … semaforul de la ateneu…il zăresc din nou pe micuţul gardian.. de data asta cu un tip înalt , cu burta,bine imbrăcat ..cu pantaloni albi si tricou de firma…trecură amândoi pe lângă mine…gardianu: “si da-o`ncolo de babâ..chiar credeti ca ne luam după ea…faceţi`vă treaba…pentru câteva nuiele sa nu ….””…n`am mai înţeles ce a zis. … …am plecat, descumpănit, mai departe…mi`am dat seama ca istoria noastră , a romanilor, nu este decât o succesiune de erori corectată prin alte erori…aşa suntem noi…puritanismul bătrânii îl explic, mai degrabă, printr `un sentiment rar de frustrare decât printr`o credinţa de comportament…neputinţa ei s`a metamorfozat, consolator, in virtute…războiul dintre ea si roptofeiul gardian verssus micul patron este lipsit de sens…
    Sper să îmbătrânim frumos…

    Reply
  3. Dumitrita

    Unii inteleg.Printre mii de informatii, carti, profesori si personalitati model, nimeni si nimic nu-mi poate contesta primii cinsprezece ani din viata,de formare, traiti in curtea intelepciunii, in curtea bunicii, mama in fapt.
    Voi uita cele mai cosmopolite orase carora le-am tinut umbra pentru luni, zile, ore..insa Satul e parte din mine, si eu asijderea.

    Reply
  4. Iulian

    Cand aveam 4-5 ani, intr-o incercare nereusita de a ma cuminti, bunica (vaduva de razboi) m-a luat intr-o sambata la adunare. Adunarea era o casa simpla, alba, unde mai multi oameni se adunau si citeau din biblie, cantau, eu.. mic fiind stateam si ma uitam la ei un pic nedumerit si oarecum detasat de evlavia din atmosfera gandindu-ma la alte nazbatii. Cand am plecat de-acolo am intrebat-o “de ce merg oamenii la adunare?”. Si mi-a raspuns: – pentru ca va veni o vreme cand lumea isi va pierde credinta, si noi va trebui sa le aducem aminte de Dumnezeu. Tonul vocii si implicarea ei in raspuns m-a facut sa tin minte intamplarea si mai tarziu cand am aflat istoria vietii ei mi-am dat seama ca in viata fiecarui om vine un moment cand isi poate pierde credinta, atunci cand viata iti testeaza limitele si suportabilitatile. Cand a murit n-am putut sa fiu trist, pt ca am stiut ca e undeva unde e bine, si ca a plecat de langa noi impacata cu ea insasi si mandra de ce a lasat in urma in ciuda incercarilor prin care a aruncat-o viata. Atunci cand imposibilul devine posibil, ordinea devine dezordine, cand nimicul pare ca are valoare si valoarea se vinde pe nimic, e usor sa-ti pierzi credinta in ce-i natural, adevarat, si biologic de spiritual impregnat in ADN-ul nostru. Si oricat am fi de angrenati intr-un sistem material, spiritul capata intotdeauna noi si noi forme de a iesi la suprafata. Avem nevoie de mai multi bunici care sa ne aduca timpul lor in timpul nostru ajutandu-ne sa ne descoperim. Si avem nevoie de vesnicia de la sat, acum poate mai mult ca oricand.

    @gygk: romanul inseamna mai mult decat ce vedem astazi, fugitiv, pe strazile aglomerate ale unui oras care abia se suporta pe el insusi.

    Urmeaza statia cecrezi.ro cu peronul pe ambele parti 🙂

    Reply
  5. Gina

    Intre timp, in 2010, a aparut si un scurtmetraj foarte dragut pe aceasta tema: “Je pourrais être votre grand-mère”

    http://www.imdb.com/title/tt1764402/

    “A brilliant business lawyer finds that an old Rumanian homeless woman looks a lot like his grandmother. One night, he makes a cardboard sigh for her “I could be your grandmother”. Passers by become much more generous….”

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published.