Category Archives: chestii

Lucrând la McDonald’s

O prietenă de atunci, studentă la ASE, avea o temă în cadrul căreia trebuia să ia interviuri unor manageri de la câteva restaurante McDonald’s. Pentru că abia mă mutasem în București și îmi căutam de muncă, am rugat-o să întrebe – în cadrul acelor interviuri – dacă există vreo poziție liberă.

Astfel am ajuns să dau un interviu de angajare la restaurantul McDonald’s din Dristor în fața unei tipe de 30 de ani care lucra acolo ca manager. Dincolo de întrebările standard, în cadrul acelui interviu, managerul a dorit să afle dacă sunt dispus să fac lucruri mai delicate, de exemplu să curăț toalete sau să mătur prin parcare și prin fața restaurantului. Continue reading

“Dă-i și tu, nu sta să iei bătaie”

“Dă-i și tu, nu sta să iei bătaie”
Am fost dezamăgit de acest sfat. Aș fi dorit ca tatăl meu să-mi fi luat apărarea, să fi venit la școală, să fi vorbit cu învățătoarea, să fi vorbit cu părintele celui care mă bătea. În schimb, el mă trimitea din nou în cușca leului.

Dacă îl privești, tata nu pare un părinte care și-ar fi sfătuit copilul, elev al primei clasei, să se bată. E un bărbat mic de statură, slab și, din cauza meseriei de croitor, aplecat de spate. Nimic din aparența lui nu trădează ideea că ar fi dat și el în confruntările fizice dintre băieți în satul în care a crescut.

Adevărul era că aș fi dat și eu, dar îmi era frică. Ivu este un coleg mai bine clădit fizic decât mine. Se leagă de toți și nimeni nu are curajul să răspundă. Mi-a oferit destule vânătăi și, de vreme ce mă aflu în fața tatălui cu această problemă, nu am reușit să o rezolv altcumva. Prin convingere, prin amenințare, prin diplomație sau prin pâră la doamna învățătoare.

Adevărul e că alți copii au venit cu părinții la școală. Părinții lui Ivu au fost și ei chemați, dar nu s-a rezolvat mare lucru.
“Doamnă, am încercat toate metodele, l-am bătut, l-am pedepsit, l-am pus cu mâinile pe aragaz, dar nu se potolește” îl văd și acum pe tatăl lui Ivu explicând.
Un bărbat solid căruia, la fel și ca în cazul fiului, n-ai dori să-i răspunzi în eventualitatea unei confruntări fizice. În ce privește metodele lui, bine că am scos din cărți “mâinile de pe aragaz” ca alternativă educațională.

Adevărul este că Ivu nu-i un elev atât de rău. Nu bate pe toți (ar putea, dacă își pune mintea) și nu bate tot timpul. Cele mai multe interacțiuni s-ar descrie prin “mai mereu se leagă de cineva”. O palmă peste ceafă, o îmbrâncitură, un bobârnac, niște degete în coaste.
Fără o răutate explicită, să nu vă imaginați un copil sadic. Mai degrabă, era bucuria și acel zâmbetul de mulțumire după ce ți-ai dovedit punctul de vedere. Sau amuzamentul de a interacționa cu ceilalți colegi în situații neprevăzute.

Încerc să nuanțez, recurg la eufemisme, dar adevărul este că în cușca leului – în care tatăl, prin sfatul lui, mă trimitea – nu eram mușcat de moarte, dar mereu eram zgâriat – generozitatea leului care nu se obosea să mă muște – și mereu îmi era frică.
Mă simțeam la cheremul cuiva care acționează fără răutate, dar plin de toane și mânat de dorința de a-i reaminti celuilalt că I se poate întâmpla aproape orice.

Mai frustrant era faptul că Ivu părea un băiat cu un suflet bun, dar nu știu cum, față de mine, nu reușea să și-l exprime într-un mod concordant normelor sociale. Până într-o zi.

Eram la finalul primul trimestru. Știu acest lucru pentru că majoritatea colegilor erau în jurul catedrei, discutând cu învățătoarea despre cadouri sau o manifestare artistică legată de apropierea Sărbătorilor. În spațiul gol al clasei, printre bănci, m-am întâlnit din nou cu Ivu. Una dintre acele întâlniri din care eu nu ieșeam bine.

Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat precis, dar următoarea scenă e ruptă din alt film. Ivu era căzut printre bănci, iar eu îl loveam cu coada unei măture. El urla, iar eu continuam să dau.
“Adi, nu mai da, nu mai da!”

Exagerez, nu-mi amintesc clar cuvintele lui. Poate a spus doar o singură dată nu mai da și apoi abia apoi a pus Adi. Poate a spus te rog frumos să te oprești, este inacceptabil, poate memoria a pus cap la cap anumite părți care lipsesc, dar scena cu mătura este reală.
Nu-mi amintesc de asemenea nici ce s-a întâmplat mai apoi. Am fost pedepsiți? Am fost pedepsit doar eu?

Ceea ce îmi amintesc este că eu și Ivu am devenit cei mai buni prieteni. Desigur, mă mai necăjea din când în când, dar acum ne respectam. Nu ne-am mai luat la bătaie sau să o spun direct, nu mă mai bătea.
Nu de puține ori, după școală, deși locuiam în cartiere diferite, mă conducea acasă.

Pusă în fața unei asemenea răsturnări de situație, mama nu și-a putut stăpâni mirarea:
“Înainte te bătea mereu, iar acum sunteți cei mai buni prieteni”
Nu știu dacă era un reproș sau o mândrie, dar cu siguranță era o bună observație.

Obiceiuri ciudate care au ajuns să-mi contureze viaţa de zi cu zi

De cele mai multe ori, nu-mi dau seama cum am ajuns la ele, dar mi-au intrat sub piele şi au ajuns să-mi contureze ritmul vieţii de zi cu zi:

– sar peste micul dejun. Excepția se întâmplă doar atunci când stau la vreun hotel.
– cafeaua de dimineaţă conţine invariabil o anumită cantitate de whisky
– stau cu picioarele pe birou
– nu pot adormi decât făcând ceva: citind o carte sau uitându-mă la un film. Din experienţă, somnul după carte e mai bun decât somnul după film. Invidiez oamenii care se pun în pat şi pur şi simplu adorm în primele minute.
– mă spăl des, foarte des pe mâini
– mă uit mult la documentare, mă uit extrem de mult la documentare. E compromisul pe care acord culturii de tip fast food.
– nu-mi mai place să petrec week-end-urile în Bucureşti
– am zeci de tricouri pe care le port doar prin casă

"Bucharest, you are the future"

Acestea au fost printre primele cuvinte pe care Lady Gaga le-a spus pe scena din Piața Constituției. După câteva melodii, a mărturisit că s-a simțit bine primită în România și, prin urmare, I will dance my ass off and I will sing my ass off for you tonight.

E ușor să flatezi un public înfometat de show, dar m-a surprins că s-a ținut de cuvânt. A dansat, a cântat, a inserat replici motivaționale intercalate cu episoade confesive printre care și acela că a vomitat puțin în spatele scenei.

Mărturisesc că m-am dus la concert cu cele mai joase așteptări. Speram doar la un show de amploare (știam de grandomania recuzitei cărată cu zeci de TIR-uri), dar am găsit un artist timid și vulnerabil, cu destulă consistență dincolo de imaginea proprie și cu o dorință autentică de a interacționa cu publicul.

Până la urmă showul, deși de amploare, cu tot felul de simboluri (Black Jesus, cruci, insecte, aliens) şi cu destul kitsch cred că a impresionat mai puţin decât omul şi artistul care îşi spune Lady Gaga.

Mă bucur că am trecut peste riscul de a pierde timpul şi m-am dus totuşi la concert şi, să nu uit, mulţumesc Ciuc Premium pentru invitaţie.

foto: gândul.info

După 50.000 de km și aproape un an

Vara trecută pe vremea asta, făceam chestionare pe bandă rulantă, transpiram după fiecare sedință de condus și visam trasee, vacanțe și excursii la volan. Anul acesta am dat peste 4.000 de euro pe combustibil (bani din care nu mi-am mai cumpărat maşină cum intenţionam), am bătut țara în lung și-n lat, am făcut o excursie de o săptămână prin Italia și am reușit să strâng puțin peste 50.000 de kilometri.

A fost descoperirea unei lumi noi la volan, o lume la care înainte nu eram deloc atent și la care nu rezonam cu nimic, iar acum m-am apucat să strâng – culmea – câteva observații din trafic:

  • Situațiile cele mai enervante le-am trăit nu din cauza celorlalți șoferi, ci din cauza acelor mulţi pietoni care trec strada vorbind la telefon. Fac aceasta primă observaţie pentru că în ultimele săptămâni, în Bucureşti, am crezut că fac parte dintr-un complot la câţi oameni am văzut trecând aiurea strada, vorbind la telefon, mergând agale şi uitându-se pe sus.
  • M-am obişnuit să încetinesc când depășesc pe autostradă sau când vin tare din spate. Pentru a fi sigur că am fost văzut sau pentru a a avea mai multe șanse de a evita o eventuală manevră neinspirată o mașinii depășite.
  • Păstrez distanța față de mașina din față. Uneori o distanță exagerată care invită pe alții să se bage în locul liber, însă prefer să fiu prudent și să nu mă grăbesc aiurea. Cel din față are un alt set de informații decât mine și uneori n-am de unde să știu ce urmează să facă. La acest capitol chiar sunt paranoic, mai ales de câte ori am văzut pe cineva trăgând pe dreapta fără să dea semnal.
  • Cei mai agresivi și zăpăciți șoferi i-am întâlnit în Constanța. Vorba unui prieten ” se conduce exact ca-n Bucureși acum 10 ani”. În schimb, în București, traficul e aglomerat și se conduce în forță, dar nu e iadul de pe lume chiar și pentru un șofer începător. Am observat de multe ori, cum la semnalul meu de a schimba banda, cel din spate a păstrat o distanță sigură pentru a-mi permite manevra. Tin să reţin mai degrabă actele de politeţe decât nesimţirea unora şi am destule cazuri în care am fost lăsat să schimb banda din scurt sau să ies de pe o străduţă laterală.
  • Cei mai enervanți șoferi sunt cei ezitanți sau cei care se răzgândesc după ce semnalizat și sunt urmaţi de aceia care te depăşesc în forţă ca apoi, după 2-300 de metri, să îi vezi făcând dreapta.

Dincolo de toate astea, mărturisesc că mi-a luat 10 luni să realizez că nu visez la o maşină sport, nici măcar la un hatchback sau o berlină. Îmi place mai mult pe coclauri decât pe autostradă şi mă simt mai în largul meu într-o maşină mare decât într-o berlină. M-am jucat cu câteva SUV-uri, cu un Ranger sau un Amarok (urmează să scriu despre), am apreciat posibilităţile de explorare care ţi se deschid şi ştiu că maşina pe care visez să mi-o cumpăr până la primăvara anului viitor va fi un 4X4 cu, vorba lui Doru, diferenţial blocabil. Dar despre această nebunie într-un articol viitor.

PS: Poza – cu Lacul Bolboci – e făcută dintr-un loc unde nu aș fi ajuns cu o mașină mică.

O duminică pe Transfăgărăşan

A fost prima dată când am făcut drumul dinspre Sibiu spre Vidraru şi prima dată când am prins o vreme atât de frumoasă. O şosea aglomerată plină de turiști şi grataragii de jos până aproape de Lacul Bâlea.

Momentul mi s-a părut atât de frumos încât cu greu m-am putut mobiliza să fac câteva poze. De regulă, nu-mi place să ratez niciun cadru.

Înainte de lac, cu două serpentine mai jos am prins coloană și am apreciat din plin sistemul de asistenţă la pornirea din rampă pe care l-am reîntâlnit pe Ford Ranger. Practic, este menţinută presiunea în sistemul de frânare în timp ce muți piciorul de pe pedala de frână pe pedala de acceleraţie, iar mașina nu se duce înapoi niciun centimentru.
Aveam o Avensis în față și-i lăsam suficient spațiu de manevră, dar în spatele meu, după câteva porniri, șoferul s-a prins de fază și-l vedeam cum oprea relaxat foarte aproape de mine.

Am ajuns sus, într-un ambuteiaj de nedescris, printre mașini cu miros înţepător de ambreiaj, autocare, oameni, buticuri cu suveniruri şi parcări pline.

A fost prima dată când am prins o vreme atât de frumoasă la Lacul Bâlea şi când am putut sta în tricou şi pantaloni scurţi. Mi-am promis că data viitoare (tot în această vară) să fac un traseu montan pornind pe jos de la lac.

Ca anecdotă, revenind unde am parcat, am găsit un mic consiliu care analiza şi dezbătea ciudata apariţie.

La întoarcere, ne-am permis un scăldat în Lacul Vidraru ca în vremurile bune când mergeam cu Bobby în blogtrip prin ţară.

Am o viață frumoasă

În această perioadă, rotunjindu-mi cu încă un an vârsta și gândindu-mă la ideea unui articol personal, nu mi-a ieşit decât o singură frază egoistă şi arogantă: am o viaţă frumoasă.

Poate nu ar trebui să spun aşa ceva când sunt atâtea lucruri care merg prost în jurul meu, dar acesta este adevărul pe care îl simt acum. Am o viaţă frumoasă şi sunt recunoscător pentru fiecare minut pe care mi-l oferă.

Nu sunt întotdeauna mulţumit de frumuseţea acestei vieţi, dar există o lecţie în fiecare alegere. Nu simt o viaţă împlinită (mai este mult de muncă!), dar mă bucură sănătatea şi familia mea şi îmi preţuiesc prietenii şi libertatea.