Category Archives: chestii

Cele două familii

Mamaia, bunica din partea mamei, spunea “ci ne izbăvește de cel rău” și ceva îmi suna greșit. Corect era “ci ne mântuiește de cel rău”. Nu conta pentru ea acestă diferență semantică și probabil nu conta nici pentru mine, nepotul ei botezat catolic, dar este prima amintire religioasă.
Bunicii catolici, deși se rugau în mod corect, folosind “și ne mântuiește de cel rău”, nu cunoșteau rugăciunile pe care le învățasem în partea cealaltă. “Înger, îngerașul meu” și  “Doamne, Doamne, ceresc Tată”. Continue reading

“Sunt în mijlocul unui proces de domesticire”

Poate este o percepție sau o memorie selectivă, dar în ultimul timp mă izbesc aiurea de întrebarea “când te însori?”. Uneori este pusă presupunându-se un curs firesc (“va trebui să te însori cândva”) și alteori întrebarea ascunde o compătimire. Nu de puține ori o simt ca un reproș, un îndemn către maturizare și o dovadă pe care ar trebui să o prezint celorlalți că știu ce să fac cu viața mea. Că am un plan pe termen lung și acest plan, automat și iremediabil, trebuie să conțină ideea căsătoriei.

În alte dăți, și aici e încercarea mea patetică de a-l psihanaliza pe celălalt, întrebarea pare o invitație la o capcană. Îmi pare ca și cum unii au tras un loz necâștigător și, pentru ca Universul să nu se stingă în dezechilbru, trebuie să-l trag și eu.
Puțini sunt cei care laudă tribul celor căsătoriți, dar mai toți te vor intrat în el. Sau poate e invers, e atât de bine acolo şi toţi din jurul tău sunt bine intenţionaţi. Continue reading

Mi-a plăcut cândva o fată

Mi-a plăcut cândva de o fată (ea nu ştia) până într-o zi când a făcut un gest prin care – în ochii mei – a devenit urâtă.
Ce-a făcut?
Eram mai mulţi, stăteam pe iarbă, cu mulţi copii în jur, iar ea mânca nişte bomboane sau biscuiţi, ceva dulce şi bun în orice caz.
Şi acum revăd scena: întinde punga către un copil şi-i zice:
“Vrei şi tu?”
Copilul întinde mâna, iar ea deodată îşi retrage oferta zicând:
“Ai vrea tu!”
E greu de pus în cuvinte, dar în acel moment, acea fată a devenit urătâ. Pentru mine, s-a urâţit.

Ne-am mai întâlnit în cadrul acelui grup, dar începusem să o evit. A simţit asta şi m-a întrebat dacă s-a întâmplat ceva. N-am avut curajul să-i spun cât de urât mi s-a părut gestul ei şi cât de indezirabilă mi-a devenit.
Mai târziu am aflat că şi ea mă plăcea, dar era inutil. Singura mea răzbunare a fost să-i transmit în gând:
“Ai vrea tu!”

Cine l-a omorât pe Ceaușescu?

În curtea unei ceainării, un domn întreabă:
“Voi știți cine l-a omorât pe Ceaușescu?”
Imediat, din direcții diferite, au sărit două răspunsuri:
“Evreii?”
“Alți comuniști?”
Domnul ridică un deget pe care îl balansează în stanga și-n dreapta:
“Nu. Rușii l-au omorât pe Ceaușescu”

Mai târziu, același domn:
“Știați că România a fost singura țară comunistă care și-a plătit toate datoriile externe?”
“Și la ce ne-a folosit?” se aude o altă voce.

Domnul continuă netulburat:
“Ceaușescu a plătit toate datoriile și acest lucru nu a fost pe placul organismelor financiare internaționale”
“Mai bine eram ca polonezii: și cu datorii, dar și cu niște reforme sănătoase după aceea” mai răsare un glas.

Domnul e în spațiul unei povești pe care o spune mai departe:
“Am avut o mare industrie, pe care hoții ăștia au distrus-o”
Deși în această ceainărie se poate servi și bere, domnul nu pare amețit nici atunci când spune:
“Tinerii aveau mai multe șanse pe atunci. Primeau un apartament și un loc de muncă”

Cum te poate ierta Poliția

Am plecat duminică la 6 după-amiaza din Hațeg către București și după un drum de aproape șapte ore la finalul căruia mai aveam două calorii, cu câteva sute de metri înainte de casă, la rondul Alba Iulia, mă oprește un echipaj al Poliției Rutiere.
“M-ați prins” le zic zâmbind.
Polițistul îmi ignoră replica, se prezintă, îmi cere actele mașinii (i le dau) și actele mele (îi spun că nu le am).

Am observat pe drum că nu am actele la mine. De regulă, le țin în mașină, dar acum le uitasem în rucsacul cu care fusesem la Frankfurt.

Mă verifică cu ajutorul unei stații cu afișaj digital (unde îmi scrie numele complet și data nașterii) și îl întreb dacă răspunsul prin stație (sau cum s-ar chema acel device) e automat.
Îmi confirmă și îmi spune că mai durează puțin:
“Dar, oricum, avem un proces-verbal după aceea”
“Da, sigur”
“Sigur?” mă întreabă ironic
“Ce pot zice altceva? Am luat la cunoștință, faceți ce trebuie să fie făcut.”
“M-a uimit replica dumneavoastră: M-ați prins
“Da, știam că nu am actele la mine. În plus, mai aveam câteva sute de metri până acasă, vin tocmai de la Hunedoara. Am fost un eveniment organizat de Eventur si Enjoy Diversity, in parteneriat cu Consiliul Judetean HunedoaraConacul ArchiaMichelin Romania si Autonom Rent-a-Car.

Își consultă stația:
“Permis valabil”
“Bănuiesc că mai durează până faceți procesul-verbal, pot să-mi aprind o țigară între timp?
Îmi întinde certificatul și îmi zice:
“Nu mai fumați, nu e sănătos. O seară bună!”

10 întrebări despre o campanie online

E o campanie făcută de Mercedes-Benz USA și implică cinci dintre cei mai populari fotografi de pe Instagram. Fiecare dintre ei primește câte cinci zile un Mercedes-Benz CLA pentru a face poze pe hashtag-ul #mbusa (cu mașină sau fără mașină) și cine are cele mai multe like-uri, la final, rămâne cu mașina.

mbusasursă

o campanie generoasă, simplă și curajoasă, nu-i așa?

Acum să ne imaginăm că o asemenea campanie s-ar face în România, cu același mecanism și, poate, cu un premiu mai puțin consistent (nu cred că vreun brand auto ar putea oferi o mașină în urma unei competiții între infuenceri din .ro). Ar interveni o serie de probleme și de întrebări pe care le voi desfășura mai jos: Continue reading

8 semne pentru ignorarea televizorului

Seara târziu, la restaurantul pensiunii, după o zi epuizantă de filmări. La o plasmă situată într-un colț se vede meciul Brazilia – Italia din Cupa Confederațiilor. Decid să mă retrag în cameră să văd ultima repriză și apoi să adorm.
De aici au început problemele sau semnele, depinde cât de bine dispus ești în acel moment.

1. Nu exista decât o singură priză pentru un televizor și un decodor.
Cobor la recepție, le spun problema și-mi oferă un triplu.

2. După ce pun triplu, observ că televizorul nu are semnal. Chem pe cineva care decide că telecomanda decodorului nu mai are baterii.

3. Revine cu noi baterii, dar tot nu merge. Problema e la decodor, nu are cablu. Se dă vina pe cameristele care, din exces de zel la curățenie, au luat cu ele acel cablu care face legătura dintre decodor și televizor.

4. Vine cu un cablu – probabil luat dintr-o cameră liberă – dar se observă că decodorul nu pornește.

5. Vine cu un alt decodor, dar acum nu mai pornește televizorul. Cablul de alimentare nu face bine contact și televizorul se deschide doar dacă ții cablu într-o anumită poziție.

6. Televizorul pornește, dar e o anumită problemă la programe: sunt parolate. Se decide că problema este la cardul Dolce.

7. Se schimbă cardul, dar tot nu merge. Totul se blochează:
“Nu știu ce se întâmplă, nu mi-a arătat niciodată problema asta” recunoaște meșterul.
Scoate cardul și îl bagă din nou. Operațiunea se repetă de 4-5 ori și – minune – programele încep să se vadă.

8. Îi mullțumesc, îi spun noapte bună și mă pun în pat. Stupoare: nu reușesc să văd nimic la televizor. Acesta este pus atât de sus încât din pat nu văd decât niște umbre care se mișcă pe ecran.

Acum, deja televizorul ăsta m-a supt de ultimul strop de energie. Se duce o luptă în mine însumi dacă merită să mă ridic din pat pentru a rezolva – de data asta, singur – această ultima problemă.
Cobor televizorul de unde era agățat, trag biroul de dedesubt mai aproape și-l pun pe birou.

Mă așez din nou în pat. Se vede bine. Caut programul unde era meciul. Se terminase. Acum tocmai începe alt meci, Mexic – Japonia. Dar cine vrea să se uite la Mexic – Japonia?

Închid televizorul.