Ieri, la Lecturi Urbane, aveam în mână un roman de John Updike în engleză – carte donată de @British – şi am nimerit în mijlocul unui grup de turişti care tocmai coborâseră din autocar. Am oferit cartea unuia dintre ei şi am fost refuzat, însă un altul s-a apropiat şi m-a întrebat despre ce-i vorba.

I-am pus că încurajăm lectura, i-am arătat oamenii care citeau pe trepte şi i-am oferit cartea. Totul a ţinut mai puţin de un minut, s-a uitat în jur, a luat cartea şi mi s-a imprimat pe retină imaginea sa cu degetul mare ridicat, spunându-mi:
“Way to go, man!”

Tot ieri – au fost destui turişti prin zonă – cineva întrebase cum se spune Lecturi Urbane în engleză, iar acum i-aș spune că am aflat: Lecturi Urbane is the way to go și, vorba Ilenei, se poate caracteriza drept legendary.

E greu de descris ce poți simți când vezi aproape 200 de oameni (să menţionez şi acea familie care si-a adus copilul să participe la Lecturi Urbane) citind și oferind cărți în Piata Universității spre surpriza trecătorilor și a turiștilor, iar eu nu pot să fiu decât recunoscător că sunt contemporan cu un proiect de implicare socială care inspiră asemenea atitudini şi stări de spirit.

via Dan Dumitrescu

Galerie foto: Stelian Pavalache
Pentru alte reacţii la cald, urmăreşte #lecturiurbane sau grupul Lecturi Urbane pe Facebook.

Este a doua seară când revin acasă după o zi plină în care m-am simţit de parcă trăiesc într-o poveste în care totul nu este roz, însă toate ingredientele îmi creează provocările de care am nevoie pentru a creşte.

E sentimentul că indiferent cât de bine şi de greu este, indiferent cât de rău sau de bine ţi se întâmplă, eşti în locul potrivit şi trăieşti povestea potrivită, căci dacă tu singur nu-ţi acorzi sens, alţii o vor face.

E sentimentul că te-ai trezit dimineaţa, ai plecat cu treabă, revii seara acasă obosit, cu treburi de făcut şi mailuri de răspuns, îţi place la nebunie ceea ce faci şi ai vrea ca ziua a fost prea scurtă.

Când pui pasiune în ceea ce faci, orice zi este prea scurtă, iar paradoxul cel mai frumos este faptul că zilele cele mai “scurte” sunt cele mai aglomerate de poveşti.

Aş putea începe de cum m-am trezit, cu ce-am făcut, cum la amiază am ieşit pe terasă  în Cişmigiu cu doi oameni faini, cum am fost la Primărie cu o parte din echipa Lecturi Urbane şi ce proiecte tari vom face în următoarea perioadă, cum am revenit acasă pentru jumătare de oră pentru ieşi din nou la Ciclopromenada Nocturnă (anul trecut a fost mai romantic) şi cum m-am plimbat cu bicicleta alături de o gașcă faină de oameni.

Cum – revenind din Parcul Tineretului pe bicicletă – m-a sunat Corina şi m-a chemat pe Lipscani unde, alături de Tara, am trăit o discuţie frumoasă pe care încă o simt vibrând în mine. Cum m-am văzut cu Bobby după, cum m-am întors acasă pedalând în prospeţimea nopţii încet, calm, mobilizat şi într-0 stare de Doamne, câte lucruri frumoase sunt de făcut în lumea asta! și cum mi-am făcut curaj să scriu acum și aici.

E un articol ridicol cu prea puține cuvinte pentru o stare de spirit, cu fragmente dintr-o zi (să nu mai spun de întreaga săptămână!), un articol  pe care vreau să-l recitesc pentru a-mi reaminti ce bine e atunci când ştii că doar în interiorul unui vis viaţa merită a fi trăită.

Oricât de genial şi cult eşti şi indiferent cât de bine scrii şi cât de ample și bine argumentate îţi sunt ideile şi punctele de vedere, trebuie să faci lucruri. Trebuie să faci lucruri în spiritul celor ilustrate de tine, trebuie să-ţi porţi ideile şi să le tăvăleşti aplicându-le, verificându-le şi finisându-le.

Nimic nu face o idee mai convingătoare decât atunci când tu însuţi – ca emitent – pariezi pe ea. Cel mai bun și mai credibil purtător de cuvânt al unei idei este cel care a probat-o și a ilustrat-o în fapte.

Ați observat ce greutate diferită are aceeași idee când vine de la cineva care nu o ilustrează și când vine de la cineva care a probat-o și-a filtrat-o prin propria poveste? Ați observat cum ideea trebuie să-ți urmezi visele are sensuri diferite în functie de cine-o enunță? Uneori este o frază goala și banală, iar alteori pare că rezumă simplu fapt de-a fi în viață.

Ideile nu sunt neutre și indiferente de cel care le enunță și le propagă și, slavă Domnului, am văzut multe idei bune și frumoase care nu au fost urmate și crezute tocmai pentru că au fost enunțate de către cineva fără poveste și fără doza de credibilitate aferentă și, mai important, de către cineva care nu a fost dispus să-și aplice ideea și care nu a crezut suficient de multe în ea.

Înțeleg că ideea e bună, însă dacă nu pui pasiune în ea și n-o trăiești prin ceea ce faci, e în zadar. Piața e plină de idei bune nepuse în practică și idei mediocre care apucă să fie aplicate, implementate și trăite. La final, dacă tragi linie, e ușor de spus ce a contat cel mai mult.

Ideile bune nepuse în practică nu creează decât un capitol al unui eșec prin neprezentare. În schimb, o idee slabă sau mediocră, dar pusă în practică, verificată și stoarsă prin trăiri și încercări își câștigă șansa de-a deveni o poveste. Un șir de încercări și eșecuri prin participare însumează la final o poveste frumoasă.

Să nu uităm că cele mai frumoase povești sunt rezultatul unei idei banale: un prinţ are ideea neinspirată să plece de acasă (unde le avea pe toate) în lume (unde nu avea încă nimic) şi uite-aşa avem o poveste.

De la un punct subtilitățile, retorica, argumentele își pierd orice valoare și greutate. Trebuie pur și simplu să faci, să mergi mai departe și să faci acele lucruri în care crezi, să împrăști ideile și crezul tău prin faptele tale bune sau rele.

Mi-am amintit zilele trecute despre un fragment de lectură numit Supapa reducţionistă cu privire la femei și l-am corelat cu un nou tip de logică exclusivă care o observ în jurul meu.

Oamenii sunt grăbiti, sunt pe fugă, iar epoca respiră parfumul lui  fast food, easy love, quick fuck. Aceste tipare se regăsesc în modul cum percepem lumea din jur, cum vedem oamenii, situațiile și la urma urmei, cum vedeam propria noastră viață.

Când ești grăbit nu există decât ori ori, iar înțeleptul și și care ține de bogația nuanțelor și de adâncimea lucrurilor a devenit desuet. Acum când toți sunem grăbiţi, idealul este să reținem cât mai puțin, cu cât mai puțin efort, iar seara să ne dezbrăcăm memoria zilei ca o haină murdară și tocită.

Sunt oameni care-și trăiesc propria viață cu visul ascuns să uite cât mai repede o mare parte din ceea ce trăiesc zilnic.

În lumea lui ori ori, tu asculți ori muzică bună, ori muzică proastă. În aceeași lume, politicienii sunt ori buni, ori răi, oamenii sunt ori needucați, ori educați, iar România este ori înapoiată, ori dezvoltată. Nu există mijloc, nu există nuanțe, nu există gri. Totul este ori alb, ori negru.

În această lume strâmbă, etichetele nu se schimbă, nu se lipsesc, ci sunt tatuate şi scrise pentru vecie. Nu există izbăvire, căci judecata este doar una și este pentru totdeauna. Comportamentele umane sunt ori sociale, ori antisociale, iar suporterii sunt ori huligani, ori civilizați.

Totul este trasat cu rigoarea procentelor din sondaje, iar un român care ascultă manele este exclus să se regăsească în graficul audienței postului TVR Cultural, la fel cum rockerii nu sunt numerotați ca participanți la nunțile tradiționale cu muzică populară și lăutărească.

Nu cred în acei consumatori care după ce intră pe bloguri, obosiți fiind, nu mai pot citi presa clasică.
Ori print, ori online. Ori Apple, ori Microsoft. Ori se mai citeste, ori nu se mai citeste? Spuneți-mi concret!

Îndemnul meu este simplu. Haideți sa dezvoltăm o gândire care acceptă, nu care exclude. O gândire care nu simplifică prin tăiere, ci acceptă prin îmbogăţire. Atributele şi caracteristicile lumii în care trăim nu sunt simple, nu sunt plate şi mai ales, nu sunt lipsite de echivoc.

Oamenii nu sunt simpli (de exemplu, motivaţia nu creste o dată cu mărirea salariului), sunt fiinţe complexe, cu sute de motive, motivaţii, temeri şi angoase. Nu se împart între fumători şi nefumători, ecologişti şi sceptici, între cei care merg în 2 Mai şi cei care continuă să facă grătare între blocuri.

O gândire care îmbrățisează complexitatea lumii și a oamenilor nu este o gândire care scuză sau care închide ochii, ci mai degrabă este o gândire care predispune la toleranţă (cu sau fără nuanţa peiorativă) şi la asumarea diversităţii.

Lumea are umbre, penumbre, eclipse, răsărituri şi apusuri, circumstanţe, conjuncturi, adaptări şi transformări, iar viaţa are mai multe denivelari şi cărări decât avem noi cuvinte să le cuprindem în etichete, borne kilometrice şi semne de orientare univoce.

Deși a trecut mai mult de un an de la întâmplarea nefericită, încă mai sunt întrebat din când în când ce-am mai rezolvat cu cartea Producătorii de gresie (fișier .pdf).

În afară de o notificare trimisă și un telefon primit din partea editurii, în această direcție n-am mai făcut nimic. Am tot amânat niște demersuri, iar într-un final prioritățile mele s-au schimbat și chestiunea nerezolvată cu editura n-a mai părut atât de urgentă.

În afară de acestă problemă, întrebarea cuprinde și ideea dacă am mai făcut ceva cu manuscrisul, de exemplu, dacă l-am dus la alte edituri. Răspunsnul este invariabil același. Am primit câteva propuneri, însă nimic notabil. În plus, jena de-a umbla după mine cu texte scrise acum câțiva ani mi-a blocat orice ambiție în acest sens.

Dincolo de acestea, stârnit şi de dezbaterea “literară” la care am participat săptămâna trecută, povestea mea cu cartea proprie merită spusă în câteva rânduri.

Petrecând toți anii de liceu cu nasul în cărți, scriind zilnic un jurnal, având caiete pline cu note de lectură, ideea de-a scrie și a publica la rândul tău o carte apare în mod firesc și inertial.

La finalul liceului, din jurnalele scrise, am stors două “cărți”. Un mic roman de dragoste (un fel de Maitreyi răsturnat, el băștinaș, iar ea, americancă în vizită) care mai târziu mi s-a părut plângăcios și – mai consistent – un romanul de adolescență, cu povestea anilor de liceu, cum am început să citesc, aventurile mele spirituale și întâlnirea cu Erosul.

Deși mi-a luat un an să realizez că nu merită publicat prea curând (îmi imaginam că merită cu parfum biografic un loc în seria de Opere Complete), acest ultim roman l-am purtat cu mine ca o scurtă carte de vizită a ambițiilor mele până în anul II de facultate când, oferit unei domnișoare, dus a fost. Pe domnișoară n-am mai găsit-o, iar manuscrisul și-a găsit probabil sau își va găsi o soartă meritată.

În 2005 când m-am mutat în București, am avut gândul că cei cinci ani de Iași merită storși într-un roman, însă acest demers l-am amânat câțiva ani până în 2008. În acea primăvară, mi-am dat demisia (aveam bani pentru trei luni) pentru a scrie o carte și pentru a mă elibera de poveștile strânse în ultimii ani. Începusem să scriu, dar – story of my life – am cunoscut o femeie, m-am îndrăgostit, am trăit câteva luni o poveste, iar planurile mele literare nu s-au mai împlinit.

S-a împlinit ceea ce nu plănuisem. O propunere în acea vară din partea unei edituri mari din România pentru publicarea unei cărți care să cuprindă o selecție din eseurile și articolele mele publicate pe blog. Mă gândisem la acestă idee, însă mi se părea irealizabil să debutezi cu o colecţie de eseuri. E ca şi cum o trupă care a cântat în garaj debutează cu un Best of.

Independent de propunerea flatantă a publica o parte din blog, în vara aceluiaşi an, m-am trezit totuşi cu un roman nescris, cu câteva datorii și cu nevoia urgentă de-a reveni în câmpul muncii. În toamna am intrat cu timiditate într-o agenție de publicitate încercându-mi mâna pe poziția de copywriter. Totul a durat până în primavara lui 2009 când m-au cuprins același gând: cum ar fi să am câteva luni libere să scriu un roman?

La fel, am plănuit ceva, începusem să scriu, dar am ajuns în alte scenarii şi alte poveşti, nu stiu dacă ale mele sau alte altora (mereu încerc să nu cad în poveştile altora, să nu le bruiez destinele), însă tolba cu poveşti – cu o lansare plănuită – n-a mai ajuns să fie scrisă.

Între timp, mi-am descoperit alte priorităţi şi provocări, iar ambiţia de a vedea o carte tipărită cu numele meu şi-a pierdut din claritate. Știu ce vreau să fac cu mine însumi, iar deocamdată planurile mele “literare” cu publicarea pe hârtie în coadă nu ocupă decât un loc secund.

Consider că a ţine un blog este cel mai bun antrenament (chiar şi pentru nevoia de recunoaştere şi notorietate) pentru orice scriitor wannabe, iar blogging-ul este printre cele mai onorabile activități prin care poţi fi plătit pentru ceea ce scrii.
Momentan, nu plănuiesc nimic în direcţia unei cărţi, însă dacă mă voi apuca din nou de scris “literatură”, stiu că de acum încolo mediul online va fi prima încercare şi prima oprire.