Este a doua seară când revin acasă după o zi plină în care m-am simţit de parcă trăiesc într-o poveste în care totul nu este roz, însă toate ingredientele îmi creează provocările de care am nevoie pentru a creşte.

E sentimentul că indiferent cât de bine şi de greu este, indiferent cât de rău sau de bine ţi se întâmplă, eşti în locul potrivit şi trăieşti povestea potrivită, căci dacă tu singur nu-ţi acorzi sens, alţii o vor face.

E sentimentul că te-ai trezit dimineaţa, ai plecat cu treabă, revii seara acasă obosit, cu treburi de făcut şi mailuri de răspuns, îţi place la nebunie ceea ce faci şi ai vrea ca ziua a fost prea scurtă.

Când pui pasiune în ceea ce faci, orice zi este prea scurtă, iar paradoxul cel mai frumos este faptul că zilele cele mai “scurte” sunt cele mai aglomerate de poveşti.

Aş putea începe de cum m-am trezit, cu ce-am făcut, cum la amiază am ieşit pe terasă  în Cişmigiu cu doi oameni faini, cum am fost la Primărie cu o parte din echipa Lecturi Urbane şi ce proiecte tari vom face în următoarea perioadă, cum am revenit acasă pentru jumătare de oră pentru ieşi din nou la Ciclopromenada Nocturnă (anul trecut a fost mai romantic) şi cum m-am plimbat cu bicicleta alături de o gașcă faină de oameni.

Cum – revenind din Parcul Tineretului pe bicicletă – m-a sunat Corina şi m-a chemat pe Lipscani unde, alături de Tara, am trăit o discuţie frumoasă pe care încă o simt vibrând în mine. Cum m-am văzut cu Bobby după, cum m-am întors acasă pedalând în prospeţimea nopţii încet, calm, mobilizat şi într-0 stare de Doamne, câte lucruri frumoase sunt de făcut în lumea asta! și cum mi-am făcut curaj să scriu acum și aici.

E un articol ridicol cu prea puține cuvinte pentru o stare de spirit, cu fragmente dintr-o zi (să nu mai spun de întreaga săptămână!), un articol  pe care vreau să-l recitesc pentru a-mi reaminti ce bine e atunci când ştii că doar în interiorul unui vis viaţa merită a fi trăită.