Deși a trecut mai mult de un an de la întâmplarea nefericită, încă mai sunt întrebat din când în când ce-am mai rezolvat cu cartea Producătorii de gresie (fișier .pdf).

În afară de o notificare trimisă și un telefon primit din partea editurii, în această direcție n-am mai făcut nimic. Am tot amânat niște demersuri, iar într-un final prioritățile mele s-au schimbat și chestiunea nerezolvată cu editura n-a mai părut atât de urgentă.

În afară de acestă problemă, întrebarea cuprinde și ideea dacă am mai făcut ceva cu manuscrisul, de exemplu, dacă l-am dus la alte edituri. Răspunsnul este invariabil același. Am primit câteva propuneri, însă nimic notabil. În plus, jena de-a umbla după mine cu texte scrise acum câțiva ani mi-a blocat orice ambiție în acest sens.

Dincolo de acestea, stârnit şi de dezbaterea “literară” la care am participat săptămâna trecută, povestea mea cu cartea proprie merită spusă în câteva rânduri.

Petrecând toți anii de liceu cu nasul în cărți, scriind zilnic un jurnal, având caiete pline cu note de lectură, ideea de-a scrie și a publica la rândul tău o carte apare în mod firesc și inertial.

La finalul liceului, din jurnalele scrise, am stors două “cărți”. Un mic roman de dragoste (un fel de Maitreyi răsturnat, el băștinaș, iar ea, americancă în vizită) care mai târziu mi s-a părut plângăcios și – mai consistent – un romanul de adolescență, cu povestea anilor de liceu, cum am început să citesc, aventurile mele spirituale și întâlnirea cu Erosul.

Deși mi-a luat un an să realizez că nu merită publicat prea curând (îmi imaginam că merită cu parfum biografic un loc în seria de Opere Complete), acest ultim roman l-am purtat cu mine ca o scurtă carte de vizită a ambițiilor mele până în anul II de facultate când, oferit unei domnișoare, dus a fost. Pe domnișoară n-am mai găsit-o, iar manuscrisul și-a găsit probabil sau își va găsi o soartă meritată.

În 2005 când m-am mutat în București, am avut gândul că cei cinci ani de Iași merită storși într-un roman, însă acest demers l-am amânat câțiva ani până în 2008. În acea primăvară, mi-am dat demisia (aveam bani pentru trei luni) pentru a scrie o carte și pentru a mă elibera de poveștile strânse în ultimii ani. Începusem să scriu, dar – story of my life – am cunoscut o femeie, m-am îndrăgostit, am trăit câteva luni o poveste, iar planurile mele literare nu s-au mai împlinit.

S-a împlinit ceea ce nu plănuisem. O propunere în acea vară din partea unei edituri mari din România pentru publicarea unei cărți care să cuprindă o selecție din eseurile și articolele mele publicate pe blog. Mă gândisem la acestă idee, însă mi se părea irealizabil să debutezi cu o colecţie de eseuri. E ca şi cum o trupă care a cântat în garaj debutează cu un Best of.

Independent de propunerea flatantă a publica o parte din blog, în vara aceluiaşi an, m-am trezit totuşi cu un roman nescris, cu câteva datorii și cu nevoia urgentă de-a reveni în câmpul muncii. În toamna am intrat cu timiditate într-o agenție de publicitate încercându-mi mâna pe poziția de copywriter. Totul a durat până în primavara lui 2009 când m-au cuprins același gând: cum ar fi să am câteva luni libere să scriu un roman?

La fel, am plănuit ceva, începusem să scriu, dar am ajuns în alte scenarii şi alte poveşti, nu stiu dacă ale mele sau alte altora (mereu încerc să nu cad în poveştile altora, să nu le bruiez destinele), însă tolba cu poveşti – cu o lansare plănuită – n-a mai ajuns să fie scrisă.

Între timp, mi-am descoperit alte priorităţi şi provocări, iar ambiţia de a vedea o carte tipărită cu numele meu şi-a pierdut din claritate. Știu ce vreau să fac cu mine însumi, iar deocamdată planurile mele “literare” cu publicarea pe hârtie în coadă nu ocupă decât un loc secund.

Consider că a ţine un blog este cel mai bun antrenament (chiar şi pentru nevoia de recunoaştere şi notorietate) pentru orice scriitor wannabe, iar blogging-ul este printre cele mai onorabile activități prin care poţi fi plătit pentru ceea ce scrii.
Momentan, nu plănuiesc nimic în direcţia unei cărţi, însă dacă mă voi apuca din nou de scris “literatură”, stiu că de acum încolo mediul online va fi prima încercare şi prima oprire.