Metafizica "ţăranului" din Spania

[“Ţăranul” din Spania poate fi văzut pe pagina lui zoso]

În 1678, în Paris, un om şi-a omorât un vecin după ce acesta din urmă a spus despre apartamentul său că este lipsit de gust.
În 1702, în Florenţa, un literat a sfârşit prin a-şi ucide vărul care-l acuzase că nu-l înţelege pe Dante.
În Franţa începutului secolului XIX doi ofiţeri s-au duelat în urma litigiului cu privire la proprietatea unei pisici.
În Spania secolului XVII se estimează că 5000 de oameni şi-au pierdut viaţa în urma vreunui duel.

Ce înseamnă toate acestea?
Duelul este incapacitatea de a crede că statutul meu este o problemă care mă priveşte doar pe mine. Cu alte cuvinte, nu pot să mă accept în proprii ochi, dacă cei din jurul meu mă gasesc rău, dezonorabil, laş sau efeminat. Respectul de sine este reglat de valoarea pe care ceilalţi mi-o acordă aruncându-mă într-o totală vulnerabilitate faţă de dispreţul şi dezaprobarea acestora. Dincolo de toate acestea, duelul este un exemplu perfect al disponibilităţii noastre emoţionale faţă de chestiunea propriului loc într-o comunitate. Continue reading

Bancul zilei

Pentru a intelege acest banc e nevoie de vizionarea aceste filmulet trist si amuzant in acelasi timp: aici (via zoso)
Asadar, jolly (binecunoscuta fiindu-i pasiunea pentru femei) isi posteaza un film cu el insusi pe blogul lui.
 – Buna seara, dragii mei prieteni care imi purtati de grija. Sa stiti ca nu o duc rau aici si nici nu mor de foame.
Jolly intoarce camera catre pat.
-Vai, incredibil, nu se poate asa ceva!!!
Pe pat se afla o negresa.
– Este o negresa in pat!! A cui sa fie aceasta negresa, a cui sa fie acest pat? Vai, nu se poate asa ceva. Ce negresa impresionanta, a cui o fi aceasta negresa? Ce balcoane, incredibil. Si negresa n-are sutien, sfarcuri bizonice, vai, a cui o fi aceasta negresa? Incredibil, pot s-o iau si de urechi. Vai, nu se poate asa ceva, aceasta negresa sta s-o iau de urechi. Ce se-ntampla, ce scrie, justificante profesional?
Negresa e tatuata pe spate.
– Vai, incredibil. Ce scrie pe spate? Jolly is my master!! Vai, dar este incredibil, dar aceasta negresa este a mea. Nu se poate asa ceva, peste tot senior Jolly master!! Ce scrie, incredibil!
Jolly intoarce camera la el.
– Deci, nu o duc atat de rau. Nu mai fiti invidiosi pe mine, caci intr-un an de zile si voi veti reusi sa aveti o negresa ca mine.
Izbucneste in ras.
– Va pup, dragii mei… de pe negresa mea!
 

Duminica

A fost extrem de foarte mirobolant aseara si nu ma mai apuc de  povestit ca un cronicar cuminte ce eram; am calitati mai bune decat atat. De retinut este faptul ca au venit mai multe fete frumoase ca de obicei, iar fetele frumoase sunt intotdeauna un bun motivator cultural.

This life came so close to never happening

O situaţie de criză existenţială este atunci când tentaţia de a fi nedrept faţă de tine însuţi se află la un punct maxim. Este momentul când totul în jurul nostru se dărâmă, când succesele trecutului au devenit ruine, iar gândul viitorului e ca o ghiulea de plumb care ne trage în jos, care ne apasă terorizându-ne.

O criză te obligă să îţi reconsideri imaginea proprie şi temeliile respectului de sine. Este momentul când îţi pui la îndoială calităţile şi identitatea. Este un sentiment ciudat: continuând să fii tu însuţi (cum eşti) este echivalent cu a te trăda pe tine (cum ai putea fi). Continue reading

Oi pe calea ferată

Week-end-ul trecut nu prea am stat on line, în schimb mi-am lăsat Messenger-ul cu statusul experimental ce anunţă măreţ că sunt plecat în Vamă. Eram mănat de nostalgiile legate de Vama Veche (de acea fată care m-a aşteptat până dimineaţă să sosesc din Iaşi, de dansurile seara în nisip, de hippioţii de lângă cortul nostru şi de prefigurarea unei veri care se anunţă darnică în escapade. Continue reading

O însemnare de primavară

Ieri, primăvară. Sună Radu. S-a deschis la Motoare, hai la o bere.
Mă rad în grabă şi o tai.

Ambuteiaj pe Ştefan cel Mare. Exerciţiu de răbdare. În spatele tramvaiului, nişte muncitori în construcţii. Unul mai tânăr citeşte o carte despre OZN-uri, unul citeşte Libertatea, iar unul le dă beep-uri. Se aude un telefon. Muncitorii se uită la mine. Nu l-am recunoscut, îi scosesem vibraţia pentru poză de ieri. Alex: mai vii? În zece minute, sunt în piaţa Galaţi, îi zic. Tramvaiul era în intersecţie la Lizeanu, însă e ceva obişnuit şi social acceptat să minţi cu câteva staţii când eşti sunat de cei cu care ai întâlnire. E un catalizator psihic al aşteptării. Cred că e social acceptat pentru că nu mi s-a întâmplat și nu am văzut pe nimeni corectând distanţele și staţiile într-o asemenea situaţie. Continue reading