Îmi petrec zilele fără să-mi pese de ultimile adevăruri care mă apasă. E ca şi cum m-am născut cu o cutie de secrete agăţată de gât şi trăiesc încercand să o ignor. Mi-e teamă că ce este înăuntru m-ar putea distruge, căci am crescut într-o cultură ce nu m-a pregatit să suport adevărul despre mine însumi — dacă ar exista vreunul.
Mişcare azi, mişcare mâine. Pot opri acest ceas? Azi decid ca mâna mea să rămână suspendată în aer, azi decid să-mi îngheţ pulsul. Bătăile inimii să fie un simbol al obligaţiei de a merge înainte în viaţă? Continue reading