Visam ca un om-demon mi-a bagat un cutit in spate. M-am ridicat, cineva mi-a scos cutitul si m-a incurajat, stai linistit, asa este in lumea asta, toti ne omoram unii pe altii si nimeni nu moare. M-am uitat in jur si mi-a fost teama. Lumina era violeta, oamenii aveau ochii mari si negri, toti ma priveau probabil in modul in care este privita o “fetita” intr-o celula. M-am intrebat in ce lumea am nimerit si unde e lumea celalalta, lumea mea, cu soarele galben, cu oameni care nu-ti baga cutitul in spate si nu te consoleaza mai apoi. Imi era teama. Dintre cei din vis, cineva mi-a spus ca acolo e locul unde fiecare ne traim visul demonilor nostri, mi-a spus ca fiecare din noi are fundul lui de pestera, cu schelete si balauri si fiecare la un moment dat, trebuie sa infruntam aceasta latura intunecata. In timp ce ceilalti vorbeau cu cel care ma injunghiase, gasisem o bata si asteptam sa se termine acest consiliu. Imi imaginam ca ceilalti il dojeneau, ii spuneam ca Adi este o fiinta speciala si ca nu merita batut si apoi injunghiat in spate. Omul-demon care ma injunghiase era mare si urat ca un tatar si, desi imi era frica ca bata ce-o tineam in mana se va rupe de spatele lui, simteam totusi nevoia sa dau si eu. I don’t wanna die without few scars.
Ma alintam si m-am inselat. Cineva din consiliul ala mi-a spus ca cel care m-a injunghiat, va pleca, a fost o neintelegere, pot sa ma linistesc. Criminalul s-a uitat la mine, a zambit, a trecut pe langa mine cu zambetul triumfator al celui care stie ca nu am curajul si puterea sa-l lovesc si mizeaza din plin pe asta. E la usa, deschide usa, imi arunca un ultim zambet ironic si dispare. Imi vine sa urlu in neputinta mea, am stat acolo blocat si nu i-am facut nimic celui care mi-a bagat cu cutitu-n spate. Am alergat la usa, l-am vazut cum cobora calm scarile si am strigat: Stiu ca pe ceilalti i-ai pacalit, insa stiu cine esti si te voi cauta, ma voi razbuna. N-a schitat nimic, a coborat in continuare scarile. Mi-am dat seama ca in timp ce urlam la el, imi era frica ca dracu’. Imi era frica ca se va intoarce si desi, il voi lovi cu bata aia, nu voi reusi sa-l dovedesc, imi era frica ca ceilalti (din consiliul ala ciudat) nu vor putea/vrea sa ma salveze.
Si apoi, cu bata aia in mana, m-am gandit din nou: daca voi reusi sa recuperez cumva lumea mea, voi fi cel mai fericit om din lume. Si atunci, m-am trezit, am vazut lumina, m-am uitat in jur si-am scanat obiectele familiare cautand o recunoastere, un semn ca inca mai exista in configuratia actuala, din lumea asta, lumea mea. Mi-am miscat pana si-am simtit o usturime. Aseara in timp ce vorbeam cu Cristina, m-am fript cu tigara, iar acum am o cicatrice exact deasupra palmei, unde de obicei cineva se taie cu lama. Ciudat!
M-am ridicat, m-am dus la baie, am intrat pe net si mi-am aprins o tigara. Apoi o alta tigara, apoi mi s-a facut foame, apoi am mancat si apoi m-am mirat ce repede visul tinde sa se estompeze, ce repede am cazut in tiparul gesturilor cotidiene ce ma securizeaza, ce-mi ofera iluzia ca exist, ca sunt cineva, ca am un rost. Mi-am amintit de zilele de acum cativa ani cand imi era frica sa adorm sa nu ma trezesc in aceeasi lume intunecata din interiorul meu. Ieseam in lume si ma amageam ca fiind inconjurat de oameni, voi putea fi salvat de… acei demonii, de mine insumi. Si atunci am visat un fapt real. Un om spanzurat pe un stalp, se adunasera lume multa in timp ce pompierii montau scara pe stalp, batea un vant ce misca spanzuratul si uitandu-ma la el, simteam, imi inchipuiam ca se uita la mine, ca din toata multimea aia, pe mine m-a ales sa-si exporte demonii. Pe mine m-a vazut mai slab/puternic si pe mine m-a ales ca receptacol al mesajelor sale nespuse.
De atunci traiesc cu adevarul (pe care ma straduiesc sa-l uit) ca nici succesul cultural, nici iubirea celorlalti, nici prietenii, nici nimeni, nu ma va putea salva de lupta cu acei demoni ce-i simt in mine. Uneori traiesc cu teama ca traseul meu ma va duce intr-un punct unde voi cunoaste un om ce va citi in mine pe Adi cel las din acea lume subterana, ma va deconspira in intr-un tribunal public: tu esti cel care mereu pierde lupta cu demonii din lumea subterana. Exista o teama si de fapt ca, daca prietenii mei vor ajunge ca niste simpli turisti in acea lume interioara, vor vedea ca seman mai mult cu acei demoni decat cu ei si ma vor lasa acolo, sa-mi continui lupta sisifica singur. Iti suntem prieteni, nu te putem salva, noi nu suntem decat niste turisti in singuratatea ta.
Imi imaginez ca nu voi mai avea glas si nici curaj sa ridic ochii din pamant, caci faptele bune din lumea aceasta nu vor rascumpara niciodata lasitatea din lupta cu acei demoni. Daca viata-moartea este un scenariu de lupta ce se termina cu raiul/iadul personal, imi imaginez cu ultima lupta si cea mai grea o voi purta cu un diavol ce va avea chipul meu, trasaturile mele si tot ce am rau in mine va fi in el de o mie de ori mai puternic si inversunat.
Nu doresc sa ajung un batranel ce va lasa in urma sa o opera, iar el va fi inca macinat de niste demoni interiori ce au crescut prin lasitatea sa de a-i infrunta, lasitate exportata intr-o opera ce poarta stigmatul esecului unei lupte spirituale. Nu doresc sa fiu iubit in timp ce-mi cresc tumori pe spate si nu doresc sa iubesc plantand demoni in celalalt ca niste mici si negri cai troieni.
tu observi ca traversam aceleasi stari in aceleasi momente?
N-am o parere?
Zic azi?(click)
asa este
hmm.. ce chestie.. mai bine nu iti citeam textul. m-ai bagat in juma’ de lupta subterana. numai ca n-am chef sa imi stric dispozitia cu insemnari depresive.
Pingback: Inca un vis ciudat at Adrian Ciubotaru
Eu as trata tarashenia in cheie psihanalitica.
Nu am citit decit un pasaj, e de urmarit cu creionul pe print, si atit asta pentru intelect (dar nu pentru formele literare…), cit exact pentru cea ce coforumistul “Subiectiv” evita: pentru a descoperi, cu durerea cumplita aferenta, ceea ce mi-ar crea depresie, de acolo.
Nu reusesc sa ajung la “Inca un vis ciudat…” – imi raporteaza “404”…”, adica eroare de vreo chestie IT.
Nu as lua insa visurile drept ciudate. Asta pentru ca, cel putin in privinta “cheii” la care apelezeu, cea psihanalitica, de fapt nteriorul se straduie sa comunice ceva, sa descarce ceva impins, innabusit acolo, o intimplare o constatare prea dureroasa pentru a fi acceptata la momentul acela.
In ce priveste “Demonii”, eu personal ii plasez ori in categoria incalcat vreun cod moral, ori in teama cumplita de vreo constatare asupra vietii (ca e degeaba, aiurea, fara sens etc. – si ce seci par vorbele!) si mortii (cu al ei elegant spus facut parul maciuca cind o sondezi mai adinc).
Dar ma straduiesc, si nu e din egoism prost, sa nu iau nimic drept demin din ceea ce se afla in interiorul meu… Ma straduiesc…
Una dintre cele mai bune insemnari pe care le-am citit la tine, poate tocmai datorita sinceritatii cu care te-ai destainuit. Uite, de data asta ai avut curaj. 🙂 Felicitari si spor la lupta aia pe care fiecare dintre noi o ducem singuri.
Fara scanteia din noi (cand flacara, cand explozie) am fi inerti. De ce sa nu-i cunoastem inensitatea, sa putem zbura simplu si sublim? Natura e cu noi!!
Nu-i rau, nu-i rau chiar deloc.
Pingback: Adrian Ciubotaru: filosofie pe blog | FocusBlog
Pingback: Pelerinul propriilor rătăciri | Adrian Ciubotaru
Salut,eu de mic copil am vise in care niste forte intunecate incredibil de malefice incearca sa ma corupe/sa intre in mine…,sa imi provoace groaza. Tin minte ca ma trezeam,copil fiind, transpirat si ingrozit. Ma intrebam: “Cum e pisibil sa existe forte/fiinte atat de malefice,si de ce acestea mi se arata tocmai mie”. Nu aveam curajul sa vb cu nimeni despre aceste trairi oribile.Imi era frica ca nu o sa fiu inteles,sau ca vor spune ca am probleme grave,fie ele fizice/psihice/spirituale.., De cand eram foarte tanar sunt interesat de mister/spiritualitate,si cred ca datorita meditatiilor am ajuns sa am vise lucide. Cand eram mic experimentam aceste forte malefice in vise ordinare..,iar mai tarziu le experimentam in vise lucide. In ultimii doi ani ceva s-a schimbat,am inceput,incet incet,sa infrunt aceste forte,sa le inteleg…De exemplu cand sunt intr-un asemenea vis lucid incerc sa nu mai fug chiar daca imi este frica,incerc sa stau cat mai mult posibil nemuscat in acea stare si sa observ ceea cd se intampla. Si am observat ca acele forte se hranesc cu frica mea,iar daca le infrunt ele isi pierd din putere. Aceste infruntari m-au facut mai puternic din punct de vedere spiritual,in sensul ca le vad altcumva acum,le vad ca avand si ele limite. Nu mai imi este frica ca si inainte. Ba mai mult, a devenit o provocare sa infrunt acesti demoni interiori. Simt cu toata fiinta mea ca aceste forte nu mai au puterea de a ma ingrozi cum o facsau inainte. E ca si cum eu sunt cel care acum le provoaca si nu invers. In buddhism se vb clar ca acesti demoni sunt creatii/proiectii ale mintii noastre si pana nu le infruntam/nu vedem ca acestia sunt iluzii,nu vom scapa de ei.In ultimele vise lucide in care apar acesti demoni sunt foarte curajos si incerc sa-i infrunt…simt ca sunt aproape de a transcende aceasta etapa care m-a macinat pana acum. Ma simt foarte puternic ca spirit de cand am inceput sa infrunt aceste forte. Fiindca simt ca dupa ce-i voi infrunta pt. totdeauna nu va mai ramane pic de frica in fiinta mea. Ce ar putea sa-ti mai cauzeze frica dupa ce ai invins tot ce era mai oriibil/terifiant si malefic posibil ??? Nimic. Trebuje sa mentionez ca aceasta evolutie se datoreaza si faptului ca am consumat acum doi ani lsd – substanta psihedelica. Pentru cei care nu stiu lsd ul nu e nociv deloc,doar ca acesta are puterea de a-ti altera constiinta,de a te face constient de aspecte ale fiintei tale cara in starea normala de constiinta nu ai acces la ele. Nu recomand nimanui,mai ales ca-s ilegale si ca nu stii sigur ca ceea ce iei e chiar lsd sau altceva. Piata neagra e foarte inselatoare. Eu am riscat fiindca eram disperat…,pot spune ca aceasta substanta mi-a salvat viata. Cand am luat-o acum doi ani am avut un trip ce m-a vindecat enorm pe interior. In acea stare am trait Nirvana…eram conectat cu intregul cosmos,eram cunoasterea eterna…Aceasta traire m-a facut foarte puternic si poate datorita acestei trairi am acum taria sa-mi infrunt demonii interiori. Stiu si simt cu toata fiinta mea ca acesti demoni si-au pierdut mult din putere…iar in cele din urma voi vedea ce sunt ei cu adevarat,niste iluzii.