Undeva in zona Lacul Tei.

Ar fi trebuit sa fie o actiune simpla :sa-i dau exemplarul de carte pe care sa faca BT-ul. Poetesa in cauza nu era la prima carte si nici la prima varsta, deci cunostea algoritmul. Insa de la o simpla observatie la coperta, la un font a inceput sa ma tina in picioare si sa se  intinda la vorba. Despre pensia ei de nu stiu cate milioane de la Uniunea Scriitorilor, despre fiica-sa ce castiga nu stiu cate zeci de milioane pe luna, despre ce Peugeot nu stiu cat 407 si-a cumparat ficioru-su si despre alte hauhauri pana am ajuns din nou la carte, i-am explicat ca pe coperta a 4-a e un scris de mana in engleza, e doar umplut spatiu pana ea ne va oferi o poezie scrisa de mana semnata de Ana Blandiana. I-am sugerat c-ar putea sa puna o poezie de-a ei scrisa de mana. Ar fi mai personal si-ar stabili o relatie mai calda cu cititorii sai (prafuri!). Se uita asa la mine, nu-i venea sa creada. Cum va cheama? (dupa jumatate de ora).
  – Adrian, sa stii ca ai dreptate, chiar este o idee buna. Incerc sa fac inca o data introducerea de plecare: Asadar, va asteptam sa…Nici o sansa! Incepe din nou sa vorbeasca. Ea chiar vrea sa iasa bine, o carte frumoasa si bine legata, caci ea scrie bine si e unica. Scrie si literatura erotica, dar nu ca…. (un nume de poetesa romanca la moda), ci mult mai bine si mai genial. Sa-ti arat… Ridic sprancenele simuland interesul si incepe sa-mi recite o poezie din care n-am auzit decat expresia “explozie colorata” (ma gandeam cum sa o fac sa plece mai repede sa-mi aprind o tigara linistit).
  – Da, frumos, ii spun, creatia ca un gest erotic.
  – Exact, exact, ma aproba.
Ma simt jenat si continui:
  – Erotismul este motorul creatiei artistice…
Sare entuziasta in sus:
  – Da, da! Si-n timp ce la unii seva asta artistica scade, la mine creste si ma simt din ce in ce mia plina de viata. (si-mi arunca o privire sau poate mi s-a parut mie)
Dau sa mai zic ceva, ea dă (mai bine) sa-mi mai recite o poezie si apoi inca una.
  – Vezi, nu e doar erotism, e si poezie filozofica. Brumaru scrie poezie erotica mai slaba…
  – Da, da…
O ocolesc si ma asez la birou sa-mi aprind totusi o tigara si mai gasesc totusi o formula de plecare: Asadar, ramane ca…Ma aproba, insa nu pleaca. Isi da sacoul jos, ah ce cald mi s-a facut, ma uit uit sa vad unde isi va pune poseta. Pentru o secunda am crezut ca si-o va pune pe birou si se va apropia de mine. Si-a pus-o pe umarul celalalt, m-am linistit. Imi arata pe geam apusul de soare. Ce frumos e! Arunc o privire plictisita, imi aprind in sfarsit tigara, dau cateva click-uri, pe ici pe colo, poate se simte. Nici o sansa. Incepe sa-mi povesteasca ca e din familie de intelectuali, ca a facut filozofia in nu stiu ce oras si vai si pe dincolo. Mai dau un click-doua. Se uita la ceas, 20:40, se mira cat de mult muncesc.
Ma uit la ea si cu cea mai mare politete din lume ii spun:
 – Bine, nu vreau sa va mai retin, ramane sa faceti corecturile si…
Se uita la mine:
  – Mai ramaneti, nu mergeti acasa?
Ii spun ca mai am putina treaba si o conduc la usa. Ma intorc, imi mai aprind o tigara si ma mai uit la apusul ala de soare si nu stiu ce sa cred din toata scena asta.

Presupozitia din spatele politetei de a oferi locul unei persoane mai in varste este ideea ca batranetea este asimilabila unei invaliditati. Un hanticap ce culpabilizeaza, santajeaza si discrimineaza. Un hanticap pe care de obicei ne place sa-l evitam. Ca si cel al oamenilor saraci si mizeri, al oamenilor tristi si plini de necazuri.

Imi aduc aminte o seara intr-o troleu din Iasi cand s-a urcat o femeie imbracata in ultimul hal, s-a asezat pe scaun si a inceput sa planga, sa planga si sa planga. Uneori se dadea cu capul e geam, alteori bolborosea ceva despre copilul ei, insa in mod oficial, ea plangea, se vaita, bocea. Nu mai tin minte (non-)reactia celorlalti calatori, insa eu m-am enervat. Mi s-a parut ca nimeni n-are dreptul sa bruscheze sensibilitati in mod public, sa contagieze negativ printr-o stare de spirit ce in mod demn ar trebui sa fie rezervata spatiului intim.

Niciodata n-am avut ce sa fac cu plansul cuiva, niciodata n-am stiut sa consolez, ci doar sa incurajez (uneori mintind, exagerand). Mi se pare pagubos si lipsit de demnitate (si pentru tine si pentru cel ce primeste) a consola, a lua in brate pe cineva ridicandu-l de jos. De ce?

De ce complicitatea cu cineva pe care l-am ajutat cand era cazut ne jeneaza? De ce ne jeneaza recunostinta sufocanta care se manifesta proportional cu situatia dramatica in care cineva a fost afundat? Si de ce ne jeneaza frazele de genul as fi putut sa fac si eu la fel/ daca nu se intampla nu stiu ce, acum as fi ajuns mare pictor/am fost cat pe ce? 

Nu e o jena personala (ce tine de un anumit confort psihic), ci o jena a umanitatii din noi, a puterii cu care suntem inzestrati si a neimplinirilor ce devin destin. Este ok sa gresesti, sa faci prostii, sa ratezi, insa nu este recomandabil sa le transformi in traiectorie destinala, sa le imprumuti consistenta unei constante spirituale. Un exemplu banal in acest caz este situatia in care iti imaginezi ca atunci cand vorbesti tu, nimeni nu te asculta. Te-ai trezit o data, de doua ori vorbind singur si apoi vei fi sigur ca nimeni nu te asculta. E un exemplu negativ in care imaginatia se infasoara in realitate. Cartile de educatie a copiilor sunt pline de exemple in care suntem invatati sa evitam formularile/gandurile de genul “Sunt sigur ca…” urmate de o actiune negativa. Sunt sigur ca vei/voi esua, sunt sigur ca nu voi reusi, sunt sigur ca nimeni nu ma va asculta.
Cand convingerea umana este mulata pe lucruri, fapte, ganduri ce inchid orizontul de zbor al spiritului, atunci apare prostia.

Revenind, a ajuta pe cineva ce se misca in orizontul neimplinirii sale e tot una cu a incerca sa arunci pui de rata in aer, sa vezi cat de mult zboara. Mi se pare evident ca  traim in epoca in care bosumflarea mortii lui Dumnezeu s-a transformat in invaliditatea noastra inchipuita. Ne alintam traindu-ne trupurile ca niste invaliditati, starile de dispozitie, visele si idealurile noastre (care o data cu inaintarea in viata devin din ce in ce mai pline de reprosuri) ca niste mari bube. E comod sa fii invalid. Am purtat o saptamana o banala atela de ghips ce-mi permitea uneori sa ma asez pe scaun in troleu fara sa ma simt vinovat in fata celorlalti ca nu cedez locul eventual unei batranici sau unui pensionar. Oamenii tind sa exagereze invaliditatea celor din jurul lor (din dorinta de a-si legitima nevoia negativa de a ajuta doar pentru a-ti creste tie stima de sine).

Ne place sa-i ajutam pe ceilalti pentru ca ne place sa gandim despre noi insine ca suntem niste persoane bune si decente, ne place sa fim umpluti de recunostinta, ne place sa-i indatoram pe cei din jur, caci cine stie cand vom avea nevoie de ei… Atunci cand primim noi ajutor, devenim suspiciosi si resentimentari, caci stim la randul nostru motivele ce ne motivau actiunile de ajutorare a invaliditatii celorlalti. Unii din ce care au incercat sa ne ajute (unii cu intentii bune) si-au fost refuzati, vor ajunge sa creada ca nu e recomandabil sa incerci sa-i ajuti pe ceilalti. Observati cercul hermeneutic? Totul e o invartire in jurul cozii, nimic nu sparge pantecul balenei. Nici geniul nostru, nici lacrimile noastre.

Ne bucura caderile celorlalti, ne bucura privelistea vulnerabilitatii celorlalti, ne bucura rasturnarile de situatie ce ne transforma din simpla umplutura sociala potentiali prieteni si salvatori. De fapt, este simplu: oamenii puternici nu stiu sa consoleze, stiu doar sa incurajeze pe cei care deja se ridica, pe cei care incearca sa-si depaseasca inaltimea proprie, pe cei care se intind mai mult decat le este plapuma (unul din cele mai stupide proverbe). Scopul nostru este sa plusam, sa blufam (piramidele sunt o cacialma), sa exageram (zborul pe Luna a fost o exagerare) si sa inventam mituri ce ne fac viata mai frumoasa.

Festivalul berii:

• cu Mihai Margineanu in concert
• cu dansul in ploaie
• cu pustoaice bune
• cu jolly urland la telefon in troleu: Ati ajuns? noi suntem de drum, duceti-va la falus! Ce, nu ma auzi? E un falus in mijlocul pietei, asteptati-ne la el, e un falus acolo!
• cu berea aia lamâiţă ce inca nu mi-a udat totpamantul de pe buletin
• cu bodyguarzii aia nesuferiti
• cu Cum uiti la Casa Republicii in stanga sunt niste wc-uri, acolo suntem
• cu noroc de mine si de Radu ca jolly s-ar fi luat urat la bataie cu piticu. Cel mai tragic a fost ca erau sa se bata din cauza Ioanei si a Monicai, desi si Roxana este suspecta in aceasta situatie. Cand au venit Bobby si chelu, lumea era deja plina de sange.
• cu zvonul ca jolly e un geek (prietenii stiu de ce), iar eu am inceput sa scriu tinand un blog postal (la tara fiind, scriam textul si-l trimiteam prin posta la abonati)
• cu Propaganda sau mi se pare mie c-am baut intr-o curte de om?

 Cu trezirea mea brusca la 7:45.
 Cu versurile in care ma regasesc acum:

I’ve become so numb
All I want to do
is be more like me
and be less like you

   Introducere
   Vineri a fost o zi plina la munca, eram ca intru-n santier. M-am simtit super bine, cred ca tind sa ajung un workaholic.  Am stat pana la 20:30, iar unii colegi au stat pana dupa miezul noptii. Trebuia sa ma vad la Rosetti cu un amic cu care nu ma vazusem de un an si-am tulit-o.

   Cuprins
   La Victoriei, de la statia de 34 pana la statia de metrou, ploaie. Am alergat, am mers, am savurat ploaia. Si-a plouat super-tare, frate! Am trecut prin fata la Spring Time si lumea se uita la mine ca la o ciudata ciudatenie ce merge prin ploaie relaxata in timp ce-n jurul ei oamenii alergau sa se adaposteasca. Am coborat la metrou in curentul ala magic simtindu-ma ca intr-un mare uscator. You should try it too!
   Asteptand metroul, doi grasi se sarutau cu foc, dezinhibati si cumva lascivi. Stateau nas-n nas si se jucau cu limbile in aer.  Stateam si-i priveam si nu gaseam nimic “inadecvat” prin faptul ca sunt grasi, ci doar prin libertatea gestului. Insa, privindu-i ma gandeam oare cat de bine i-o suge tipa lui. Exista mitul ca grasele o sug bine si cu saţ si ca au un stil mai… darnic in a oferi placeri orale partenerului, insa experienta-mi limitata nu-i permite sa ma pronunt in aceasta chestiune deliterioasa pentru unele minti.
   Cu amicul cu care m-am intalnit la Rosetti nu ma vazusem de un an de zile.. Stateam anul trecut de 1 Mai pe bordura cum iesi din pasajul de la Universitate si mi-a spus ca are nevoie de niste bani. Vama Veche filmeaza un videoclip in Vama Veche si cu cateva autobuze/autocare vor cara (gratis) oameni in statiune. I-am dat banii (pe care ar fi trebuit sa mi-i dea inapoi saptamana urmatoare), nu a fost asa, ne-am mai intalnit fugar prin oras si cam atat. A trecut un an pana saptamana asta cand am vorbit pe messenger sa iesim la o bere (berea fiind dobanda). Doar ne-am vazut, am amanat berea caci n-aveam amundoi timp. El lucra, iar eu trebuia sa ma duc la un party (undeva pe la Dimitrov). La care nu stiam cum se ajunge de la Universitate.
 Intrerup doi ce se sarutau in statie intrebandu-i ce troleu ar trebui sa iau ca sa ajung la liceul “Iulia Hasdeu”. S-au uitat la mine, eu m-am uitat la ei, n-au stiut sa spuna sigur nimic si ei inca vorbeau cand am sarit in 69-le ce tocmai venise. Ma asez langa un pustan rocker si-l intreb daca troleul ajunge la “Iulia Hasdeu”, mi-a spus ca da si m-am simtit norocos. In troleu era un televizor (nu stiu ce posturi se prind), cu multe reclame si cu un filmulet (promo) despre bazinul olimpic acoperit din Resita ce nu mai fusese functionabil din 1994 si abia acum a fost demarat un proiect minunat de reconstructie/renovare. Super-emotionant. Ma plictiseam. Il mai intreb pe rocker de tramvaie, ce tramvai circula pe aici, unde intoarce 14, daca trebuie sa cobor la liceu sau pot cobori si la statia de dupa intersectie si tot asa.
   Party-ul (la care nu am participat in sine) a fost unul de firma, cu angajatii si prietenii lor, am mancat ca un spart (mici, carne la gratar si carnati) am baut doua beri si-am plecat catre taxiu abia miscandu-ma (de la mancare) si obosit (dupa ziua de munca)

   Final
   23:40 –  ajung acasa, bag pentru a nu stiu cata oara Misiune Imposibila 3 si adorm dupa cel mult 10 minute. Filmul anterior era un documentar (Pepsi versus Coca-Cola) de 50 de minute ce mi-a trebuit o saptamana sa-l vad cap-coada. Adorm, ma suna Gabi, il injur si adorm la loc.

   Melodiile saptamanii
   (daca nu le asculti, nu esti cool si vei fi total descalificat cultural, astral    si eteric)
   Stereophonics – Dakota
   Anggun –  Snow on the Sahara

   Dilema insemnarii viitoare
   Daca esti prins pe RATB fara bilet si primesti amenda si, nefiind sigur de cuantumul amenzii, intri de pe telefon pe www.ratb.ro, esti un geek?

Fiind foarte ocupat de cateva saptamani si schimbandu-mi oarecum ritmul, contactul meu cu lumea blogului s-a rarefiat putin. Nu ne mai adunam ca inainte, sambata nu ne mai adunam atat de multi (de cele mai multe ori eu nu pot sa mai ajung) si parca planurile marete ce tineau de blogosfera s-au periferizat, insa s-au centrat cele legate de filozofie.ro.
Am inceput sa citesc mai putin si parca mai consistent. Citesc dimineata la cafea, de la munca si seara, de acasa. Cu o senzatie de ralenti…
Uitand sa mai citesc pe woodisor, cake, Cristina, diamond, mihai, subiectiv, patric etc., uneori din lipsa de timp, alteori din scaderea interesului.
Am ramas fidel cercului mic al blogurilor pe care le citesc: jolly, radu, andressa, jen (e ciudata fidelitatea cu care ii citesc blogul de cele mai multe ori pentru felul in care povesteste, iar nu pentru ce povesteste)
Altii, in schimb, m-au castigat ca cititor: mack si puck (inainte doar le rasfoiam), raduionescu si catastif (are lucruri mai interesante decat crezusem initial)
E uimitor ca nu citesc (si probabil nici nu voi citi) pe curtezana (desi o apreciez), jurnalul_amoralului si altii.
E uimitor cate mailuri se aduna uneori la care nu voi apuca prea curand sa raspund, e uiimitor de cate ori incep seara de seara acelasi film pe care adorm dupa 10 minute.
E uimitor ca acum am timp sa scriu porcaria asta de insemnare super-mega-filozofica.

As vrea sa gasesc mai multe bloguri din categoria inspiratie: nu neaparat filozofice, nu neaparat culturale, ci pur si simplu inspirate. As vrea sa am o echipa de oameni ce pot sa caute pentru mine bloguri, site-uri ce au in spate chestii inspirate. 

Daca tot am pornit discuţia şi-am fost atât de expeditiv şi oracular (pentru unii), voi desfăşura o pleiadă proprie şi subiectivă şi personală şi intimă si privată de argumente.

Ce-mi place la Bucureşti
 

• oamenii ce citesc cărţi in mijloacele de transport in comun. 
• varietatea de cluburi, baruri, terase, parcuri unde iţi poţi petrece timpul liber.
• mai multe iniţiative civice, sociale şi culturale.
• un ritm mai alert si mai practic in care lucrurile se desfăşoară: cozile curg mai repede, lumea pare mai grăbită, de la o idee la faptă (de exemplu, stabilirea unei ieşiri la o bere) intervalul scurs este mai scurt.
• posibilitatea (cel putin statistică) de a gasi oameni cu preocupări asemanatoare tie
• B-24-FUN.
• politeţea (uneori ca o simplă strategie de marketing) din marile/micile magazine.
• un grad mai mare de vulnerabilitate emoţională ce are ca rezultat o mai mare predispozitie către asociere, tovărăşie, prietenie.
• cosmopolitismul locului, modul în care se topesc aici mai multe stiluri culturale exportate de oameni veniţi din prin toate provinciile.
• o anumită naturaleţe umană (greu de explicat)
• faptul ca mi-a deconstruit prejudecata mândră ca doar Moldova are femei frumoase
• riscul extrem de scăzut de a mă plictisi
• expresia “super tare”

Ce nu-mi place la Bucureşti

• accentul ce mi se pare afectat şi arogant de cele mai multe ori. Pă mine, pă tine, 100 dă mii dă lei dă caca. Nu e o chestie generalizată antipatia faţă de acest stil de vorbire: unora le stă bine, altora nu le stă bine. De exemplu, nu-mi plac persoanele publice vorbind astfel la televizor.
• sensibilitatea socială exagerat de bine conturată. Oamenii sunt foarte nemultumiţi de extrem de multe lucruri: căldura şi înghesuiala din mijloacele de transport in comun, lipsa aerului conditionat, un mobil cu un opţiune lipsă. Un exemplu simpatic şi alintat l-am citit la zoso. Alt exemplu: doua femei îmbrăcate bine ţinându-se de bară într-un troleu, soferul pune o frână mai abruptă, cele doua femei ricoşează una intr-alta şi de aici se iscă o ceartă în care expresia  pizda mătii a fost doar un simplu eufemism.
• tupeul pe cap de prost. Există multă prostie in ţara asta, însă dublată de tupeu in asemenea hal doar in Bucuresti poţi întâlni.
• evident, nu-mi plac prejudecăţile vizavi de moldoveni
• balcanismul aferent: auzi înjurînd mai des, există vocaţie de comentatori (se discută orice şi oriunde, de la politică, sex, sport si internet), multă agresivitate şi repezeala (uneori e bună), se ascultă mai multe manele decât în alte locuri şi există mai multă nemultumire faţă de acest gen de muzică.
• prejudecata, iluzia şi mândria (ce am observat-o la multi) ca tot ce se întâmplă important şi interesant în ţara asta, se întâmplă mai întâi şi (uneori) numai în Bucureşti (semnificat ca un centru în care lucrurile se întâmplă pe o altă axa valorică). Şi Iaşiul este o capitală (în esenţa sa), însă nu am simţit şi supra-importanţa pe care oamenii şi-o dau singuri de pe urma unui loc)
•  multe fiţe, băşini, aere, gadgetari, ghicşi/metru pătrat.
• bascula socială plină de experţi în comunicare/advertising/relatii publice, agenti de vanzari, jurnalisti (orice puţoi e jurnalist, a luat cel putin un interviu şi a scremut cel putin un articol pretins interesant) 

L-am vazut sambata seara, a doua zi dupa premiera. Primul meu film la un cinema in Bucuresti dupa cartea ce-am citit-o pe drum cand m-am mutat aici.
Cartea mi-a placut (un popular thriller hermeneutic), filmul s-a dovedit a fi slabut pentru ideea cartii (din care se puteau scoate mai multe lucruri), pentru reclama si controversele aferente subiectului, pentru distributie si pentru bugetul de 125 milioane $.

Film americanesc in stil gaunos (buget pompos, scene aruncate aiurea, intriga cracanata timp de mai multe zeci de minute, poante de poante) plin de banalitati istorice enuntate in film ca mari adevaruri (probabil pentru publicul ignorant american).
In rest, e un film ok si vazubil.

Din ideile puternice ale cartii (istoria e manipulabila si manipulata in orice moment, demitizarea poate incuraja credinta etc) s-a ales o bruma de replici moraliste incheiate in stil glumet ea (descendenta lui Isus) incercand sa mearga pe apa. Totusi, bubele crestinismului merita zgariate cu mai multa finete, in fine…