Presupozitia din spatele politetei de a oferi locul unei persoane mai in varste este ideea ca batranetea este asimilabila unei invaliditati. Un hanticap ce culpabilizeaza, santajeaza si discrimineaza. Un hanticap pe care de obicei ne place sa-l evitam. Ca si cel al oamenilor saraci si mizeri, al oamenilor tristi si plini de necazuri.

Imi aduc aminte o seara intr-o troleu din Iasi cand s-a urcat o femeie imbracata in ultimul hal, s-a asezat pe scaun si a inceput sa planga, sa planga si sa planga. Uneori se dadea cu capul e geam, alteori bolborosea ceva despre copilul ei, insa in mod oficial, ea plangea, se vaita, bocea. Nu mai tin minte (non-)reactia celorlalti calatori, insa eu m-am enervat. Mi s-a parut ca nimeni n-are dreptul sa bruscheze sensibilitati in mod public, sa contagieze negativ printr-o stare de spirit ce in mod demn ar trebui sa fie rezervata spatiului intim.

Niciodata n-am avut ce sa fac cu plansul cuiva, niciodata n-am stiut sa consolez, ci doar sa incurajez (uneori mintind, exagerand). Mi se pare pagubos si lipsit de demnitate (si pentru tine si pentru cel ce primeste) a consola, a lua in brate pe cineva ridicandu-l de jos. De ce?

De ce complicitatea cu cineva pe care l-am ajutat cand era cazut ne jeneaza? De ce ne jeneaza recunostinta sufocanta care se manifesta proportional cu situatia dramatica in care cineva a fost afundat? Si de ce ne jeneaza frazele de genul as fi putut sa fac si eu la fel/ daca nu se intampla nu stiu ce, acum as fi ajuns mare pictor/am fost cat pe ce? 

Nu e o jena personala (ce tine de un anumit confort psihic), ci o jena a umanitatii din noi, a puterii cu care suntem inzestrati si a neimplinirilor ce devin destin. Este ok sa gresesti, sa faci prostii, sa ratezi, insa nu este recomandabil sa le transformi in traiectorie destinala, sa le imprumuti consistenta unei constante spirituale. Un exemplu banal in acest caz este situatia in care iti imaginezi ca atunci cand vorbesti tu, nimeni nu te asculta. Te-ai trezit o data, de doua ori vorbind singur si apoi vei fi sigur ca nimeni nu te asculta. E un exemplu negativ in care imaginatia se infasoara in realitate. Cartile de educatie a copiilor sunt pline de exemple in care suntem invatati sa evitam formularile/gandurile de genul “Sunt sigur ca…” urmate de o actiune negativa. Sunt sigur ca vei/voi esua, sunt sigur ca nu voi reusi, sunt sigur ca nimeni nu ma va asculta.
Cand convingerea umana este mulata pe lucruri, fapte, ganduri ce inchid orizontul de zbor al spiritului, atunci apare prostia.

Revenind, a ajuta pe cineva ce se misca in orizontul neimplinirii sale e tot una cu a incerca sa arunci pui de rata in aer, sa vezi cat de mult zboara. Mi se pare evident ca  traim in epoca in care bosumflarea mortii lui Dumnezeu s-a transformat in invaliditatea noastra inchipuita. Ne alintam traindu-ne trupurile ca niste invaliditati, starile de dispozitie, visele si idealurile noastre (care o data cu inaintarea in viata devin din ce in ce mai pline de reprosuri) ca niste mari bube. E comod sa fii invalid. Am purtat o saptamana o banala atela de ghips ce-mi permitea uneori sa ma asez pe scaun in troleu fara sa ma simt vinovat in fata celorlalti ca nu cedez locul eventual unei batranici sau unui pensionar. Oamenii tind sa exagereze invaliditatea celor din jurul lor (din dorinta de a-si legitima nevoia negativa de a ajuta doar pentru a-ti creste tie stima de sine).

Ne place sa-i ajutam pe ceilalti pentru ca ne place sa gandim despre noi insine ca suntem niste persoane bune si decente, ne place sa fim umpluti de recunostinta, ne place sa-i indatoram pe cei din jur, caci cine stie cand vom avea nevoie de ei… Atunci cand primim noi ajutor, devenim suspiciosi si resentimentari, caci stim la randul nostru motivele ce ne motivau actiunile de ajutorare a invaliditatii celorlalti. Unii din ce care au incercat sa ne ajute (unii cu intentii bune) si-au fost refuzati, vor ajunge sa creada ca nu e recomandabil sa incerci sa-i ajuti pe ceilalti. Observati cercul hermeneutic? Totul e o invartire in jurul cozii, nimic nu sparge pantecul balenei. Nici geniul nostru, nici lacrimile noastre.

Ne bucura caderile celorlalti, ne bucura privelistea vulnerabilitatii celorlalti, ne bucura rasturnarile de situatie ce ne transforma din simpla umplutura sociala potentiali prieteni si salvatori. De fapt, este simplu: oamenii puternici nu stiu sa consoleze, stiu doar sa incurajeze pe cei care deja se ridica, pe cei care incearca sa-si depaseasca inaltimea proprie, pe cei care se intind mai mult decat le este plapuma (unul din cele mai stupide proverbe). Scopul nostru este sa plusam, sa blufam (piramidele sunt o cacialma), sa exageram (zborul pe Luna a fost o exagerare) si sa inventam mituri ce ne fac viata mai frumoasa.