Ce e de invatat din acest citat?

“Este fara margini capacitatea mea de a intelege si simti cultura, in toate formele ei. […] Nu cred ca s-a mai intalnit un geniu de o asemenea complexitate – in orice caz orizonturile mele intelectuale sunt mai vaste ca ale lui Goethe.”

                                    Mircea Eliade – Jurnalul portughez

Cacat, colonie si cativa sobolani

A nu se citi inainte/dupa masa 

Sambata caniculara. Orele 16:00, piata Victoriei. Tramvaiul 34 semi-gol. Cativa tigani, cativa boschetari si cateva babute. Ma asez jos. Cald, tricoul e lipicios, mainile mi le simt atat de murdare incat asteptand in statie nu am incumetat sa-mi aprind o tigara intr-un mod atat de neigienic (motivul cancerigen e secundar).
Simt miros de cacat. Ma uit pe jos. Nimic. In jurul meu la o distanta de doua scaune era gol. Nimic. Tramvaiul coboara in pasaj. Acelasi miros de cacat. Imi verific pantofii, poate am calcat in ceva. Nimic. Ma ridic si ma duc in spate si ma asez pe un alt scaun liber. In fata mea, dupa doua scaune libere, un homeless isi reincarca mirosurile. Putea mai rau decat cacatul anterior. Parca ii putrezise un sobolan in urina cu care s-a pisat pe el. Scanez coltul ala de tramvai. Doua babute la un 1,2 m (inaltime) luceau a transpiratie si (mi se parea) a mirosuri corporale suspecte.
Ma aplec brusc, imi vine sa vomit, incerc sa ma gandesc la altceva (cromatic: culoarea roz, geografic: Ibiza). Inutil. Aerul s-a rasterizat in aroma aia de cimitir.
Mi-a adus aminte de acea vara a Campionatului Mondial din Franta ’98. Pe strada mea, un tanar ce era fotbalist la echipa locala isi spala masina pe trotuar. Usile erau deschise si boxele rasuneau a Modern Talking. Isi spala masina calm, plesnind a bunastare afectiva. Avea o sotia frumoasa care tocmai ii nascuse un copil, isi construiau o casa, amundoi castigau destul de bine. Privindu-l de la balconul mansardei mele, tin minte ca am gandit gand cu gand urmatoarea fraza: Uite un om fericit!
In urmatoarea saptamana, am aflat vestea mortii lui si a sotiei lui in accident de masina. Ploua torential, curba periculoasa si s-au trezit intr-un pârâu ce tocmai se umflase in pene. Masina a fost purtata cativa zeci de metri rasucindu-se in suvoiul apelor.
Urmatoarele zile au fost caniculare, iar in duminica inmormantarii am iesit pe balcon sa vad cortegiul trecand. Mult timp am regretat acea iesire. Corpurile celor doi din sicrie se umflasera in ultimul hal (capetele erau ca niste galeti de 10 L) si erau oribile, iar mirosul pe care emanau m-a bantuit mult timp.
Acum, in tramvai, m-am ridicat din nou si m-am dus in fata traversand acest cuptor pe roti scanand cafele negre lucind a transpiratie. Mirosul de cacat a disparut, mireasma sobolanului in urina la fel, insa o aroma de colonie ceausista m-a scos din minte. Arome de detergenti, spirt si lucru ieftin ascundea acea colonie pe care acum o simt in acest imund tramvai. Cobor la Lizeanu si-mi aprind repede o tigara. Ma uit inca o data la pantofi, sigur nu am calcat in ceva? N-am noroc nici de data asta, chiar a fost pe bune.

Poze de la Bookfest

Stiu ca sunt dator cu o insemnare despre acest eveniment, insa din lipsa de timp si chef voi arunca doar pozele la disecat. Click pe fiecare poza, open in a new window. Sunt putin cam mari, pagina se va incarca mai greu, insa rabdarea va fi rasplatita.
Enjoy!

mix13.JPG  mix06.jpg  mix08.jpg  mix11.JPG    mix12.jpg  mix42.JPG  mix31.JPG  mix39.jpg  mix49.JPG  mix46.jpg  mix20.jpg  mix19.JPG  mix15.jpg  mix18.jpg
mix60.JPG  mix57.JPG  mix25.jpg  mix53.JPG  mix21.jpg  mix05.JPG mix16.jpg  

La urma urmei, Bookfestul mi s-a parut un eveniment reusit, mi-a placut mult atmosfera de acolo si cred ca Liiceanu (ca presedinte AER) a castigat pariul cu sine organizand acest salon de carte.  

 

P.S.: Multumesc Dianei pentru suportul tehnic si moral. Pozele cele mai bine din acest colaj ii apartin.
 

Hai să ne suprălicităm

Nu trebuie să ai cărţile cele mai bune pentru a câştiga, trebuie doar să scoţi din ele mai mult decât scot ceilalţi. Dacă câştigătorii sunt cei care îşi plusează fiecare şansă, pierzătorii sunt cei care se sublicitează, cei care îşi trăiesc viaţa aruncând cărţile, dorind să scape de ele.

Nu trebuie să fii un fin observator pentru a-ţi da seama că oamenilor le este frică de împlinirea viselor, de reuşită, de succes. A jongla cu şanse la mâna a doua reprezintă un compromis tentant.

Majoritatea judecăţilor de valoare pe care le fac se bazează pe o experienţă redusă cu oamenii — am cunoscut câţiva zeci de oameni — şi cu cărţile — am citit câteva sute de cărţi. Din acest spaţiu emit sentinţe care reflectă locul meu geometric spiritual şi social. Verificări incomplete ale unor trăiri, premise asumate doar pe jumatate, autisme logice — nu mă suportă pentru că nu vorbesc cu el, nu vorbesc cu el pentru că nu mă suportă — şi prejudecăţi pe care le ambalăm frumos în educaţie, studii superioare, cultură şi bun simţ.

Astfel, dincolo de limitele inerente ale oricărei subiectivităţi care se exportă pe sine ca centru al unui univers de discurs, rezidă iluzia certitudinii adevărurilor pe care le emitem, adevăruri care ne eliberează, adevăruri pe care le-am verificat. Setul meu de adevăruri nu coincide cu setul tău, iar dacă am face schimb, probabil tu ai fi doborât sub greutatea adevărurilor mele, iar eu aş fi debusolat de simplitatea a lor tale.

Revenind. Emit judecăţi de valoare având ca grup de studiu o majoritate mai puţin onorabilă, un grup de oameni care se mişcă în limitele statistice — suntem nişte nume pe nişte foi, material pentru evidenţa populaţiei. Atunci când judecăţile se formează în jurul acestor cobai teoretici, distorsionarea este evidentă şi inevitabilă. Poţi spune la fel de uşor că nu toţi se sublicitează pe ei înşişi sau că nu toţi se tem de succesul propriu.

Dincolo de majoritatea statistică şi deloc neglijabilă se află cei care îşi permit supralicitatea de sine, îşi permit marketingul exagerat al propriei persoane, îşi permit emoţii ce pot deveni mode culturale, îşi riscă un anonimat public.

A te supralicita ca tânăr înseamnă de cele mai multe ori a renunţa să mai plăteşti nota de plată a prejudecăţilor şi angoasele părinţilor. Deşi trăim într-o lume istorică construită de alţii, deşi trăim într-o lume care nu este setată pe potriva noastră, o lume ale cărei cărămizi nu poartă matricea nostalgiilor şi idealurilor noastre, în ciuda a toate acestea, reacţia tinerilor la această lume în care se găsesc aruncaţi face Pământul să se învârtă.

De vreme ce accentul acestei stări de spirit se bazează pe o reacţie — umbra unui act — nu putem vorbi decât o creaţie la puterea a doua.

Reacţii la mediu şi la stimulii externi are şi euglena verde, iar tinereţea este abia o promisiune, nicidecum o valoare în sine.
Valoarea se verifică în rezultate, iar nu în încercări, nu în promisiuni, tentative, intenţii, pretenţii.

Dacă un adevăr nu îmi foloseşte, dacă un adevăr îmi bruschează emoţiile, de ce sa-l adopt? Dacă un adevăr nu devine rentabil, nu-şi arată eficienţa, renunţă la el, aruncă-l! Nu e pentru tine. Nu toate adevărurile sunt reglate pe frecvenţa pulsului tău. O idee care nu are în coadă un lucru mecanic, nu este o idee bună.

Utilitatea ar trebui să devină singurul criteriu de validare al ideilor. Am fost şi încă vom mai fi educaţi să creştem ca nişte soldăţei, iar nu ca nişte individualităţi. Am fost şi încă suntem învăţati să fim proprii noştri terorişti, să ne culpabilizăm diferenţele, să nu punem mâna, să nu vorbim neîntrebaţi, riscând astfel să ratăm şansa de a deveni o generaţie pragmatică şi inspirată.

De vreme ce lumea în care trăim a fost construită de înaintaşii noştri după visele şi idealurile lor, nu ne va chema nimeni la dans decât dacă ne supralicităm singuri şansele şi oportunităţile.

Auzite-n Iasi

Piata Unirii inchisa, un afro-american corect politic incearca sa se strecoare si nu reuseste. Intr-un final exasperant si obligat sa ocoleasca, izbucneste:
– Baga-mi-as pula-n tara voastra de cacat!
                                                              *
In acelasi stil, umbla vorba ca arabii se cearta in limba lor si se injura in romaneste.

Ratiune gurmanda

Sambata seara am mancat la “Gara Lipscani”. Un local decent cu un ospatar amabil si usor ciudat, cu bancuri in meniu, poze cu locomotive pe pereti si (ce e cel mai important) cu mancare buna.
 Am mancat:
– snitel umplut cu ciuperci
– cartofi taranesti (foarte buni)
– salata bulgareasca (interesanta)
– bere Bergenbier – 25.000 lei
– 3 bucati de paine. Sunt sferturi de paine, am luat 3, chelnerul mi-a spus ca e cam mult, nu l-am ascultat si a avut dreptate, am lasat o bucata de paine neinceputa.
Per total, e ok.

Duminica seara, de fapt luni dimineata pe la 3 (dupa biliard) am mancat:
– o pizza de la Panipat (e foarte buna)
– o portie de mazare cu carne de vita (50.000 lei) de la localul ala de langa Sf. Gheorghe (exact unde intoarce tramvaiul 21). Foarte ciudata la gust (usor amaruie) si foarte lichida. In timp ce tipa/vamzatoarea pune in farfurie prima portie, ne intrebat cate chifle dorim. Eu ii zic sa vedem intai cat de mare e portia. Mai pune doua sferturi de polonice cu 3 boabe de mazare si-l aud pe Alin exclamand dezamagit:
– O chifla!
Taximetristul care era in spatele nostru a inceput sa rada.

Luni seara, acasa. Dilema, nu stiam ce sa mananc. Pun un status, primesc cateva retete prea elevate pentru lenea mea si cobor sa rezolv simplu situatia: carnati afumati de casa (167.000 lei/kg), telemea si un kg (16.000 lei) de castraveti. Farfurie plina, in pat la un film. Actul de a manca la masa a fost (vai!) complet desacralizat.
Nu recomand sa mancati castraveti seara (unii oameni rai au spus ca nu pica bine la stomac).
Nu trebuie sa mananci oua seara si nu e bine sa te masturbezi dupa ce mananci.