Pragul unei revolutii emotionale

10 Replies

Ca tineri, traim intr-o lume construita de altii, de cei mari, de parintii nostri. Traim intr-o lume pe care inaintasii au proiectat-o pentru lipsurile lor, pentru compensatiile lor. Noi, bineinteles, nu ne regasim in totalitate in aceasta lume prefabricata in malaxorul de angoase si sperante culturale pe care parintii nostri le aveau. Raspunsul nostru (pe masura orgoliului pe care-l detinem in mod legitim) este incercarea de a o schimba, de o seta pe potriva noastra.

Reactia celor tineri fata de o lume creata pentru alte “gusturi” este unul din principalele motoare ale istoriei. In mod evident, nu toti suntem constienti de amploarea revolutiei culturale in sanul careia traim si crestem, insa pe umerii nostri apasa si va mai apasa cateva decenii de acum incolo aceasta responsabilitate istorica.

Am preluat o parte din angoasele parintilor nostri (teama de un sistem totalitar), insa ceea ce este mai important este dezvoltarea unei grile prin care incercam sa dam dreptate in mod emotiv-financiar la tot ce avem mai bun in noi. Daca tot ce am mai bun in mine nu se implineste la un nivel social acceptabil, e inutil.

Daca tot ce am mai bun in mine nu se traduce intr-un statut material decent, e inutil. Credem din ce in ce mai putin intr-o lume viitoare si ne grabim sa ne oferim masura fortelor proprii aici si acum. Nu exista un dincolo, nu exista un mai-apoi, nu exista un sistem de compensare universala cu tentacule in mai multe lumi. Tot ce meriti (in bine sau in rau), primesti aici, in aceasta lume. Cam astfel suna crezul unei generatii tinere ce se ridica acum. E un nihilism ce poate deveni extrem de creator daca e directionat in mod inspirat.

Nu exista o alta lume in care visele si sperantele noastre sa poate fi implinite. Totul se petrece aici. M-ai calcat pe coada, reactionez. Nu mai inghit in sec cu speranta ca o instanta superioara te va pedepsi. Suferinta in dragoste nu ma mai trimite la manastire sau in refugiul artistic, ci muncesc mai mult, energia mea isi gaseste imediat un debuseu social cuantificabil. Exista atatia manageri eficienti si inspiratie motivati de un esec in dragoste, un complex din copilarie etc. E doar un exemplu. Ideea ar fi urmatoarea: din ce in ce mai multi oameni incearca sa devina invingatori aici si acum, in aceasta lume. Singura, de astfel.

E un fenomen de desacralizare ce atinge corzi extrem de sensibile la nivelul creativitatii umane. Daca ne imaginam iluziile culturale trecute ca un strat de grasime, stadiul cultural al demitologizarii la care ne aflam este la nivelul muschiului, la nivelul fibrei pure. Suntem armasarii pur-sange ce isi imagineaza din ce in ce mai putin posibilitatea de a iesi pe locul doi. Ne imaginam din ce in ce mai rar scenarii o alta lume. Creativitatea noastra existentiala dezvolta din ce in ce mai pregnant scenarii de gestionare a acestei lumi. Intereseaza din ce in ce mai putin cartografierea sferelor ceresti sau scanarea bolgiilor infernului. Toata reteaua se creaza aici.

Rezistenta (la moda) fata de frustrari si complexe (ce tradeaza algoritmul religios in mod traditional al psihanalizei) este in stransa legatura cu demitologizarea lumilor alternative, imaginare, religioase (lumi care au hranit totusi culturi si civilizatii intregi). Fenomenul pozitiv si extrem de nelimitat ca posibilitati ale creativitatii umane este urmatorul: daca tot networking-ul se desfasoara aici (fara ipoteza unui dincolo), lumea de aici devine din ce in ce mai vizibila. Ne intereseaza din ce in ce mai mult ce se intampla aici, cum gestionam faptul de a fi in viata si doar la suprafata exista iluzia ca generatia noua este din ce in ce mai iresponsabila din punct de vedere moral (intelegandu-se o morala traditionala fundamentata intr-o instanta divina).

Aparent doar, caci in realitate imaginatia noastra devine din ce in ce mai eficienta de vreme ce-si gaseste cu atata usurinta debusee in marea retea umana ce tocmai se construieste. Acesta e un semn bun, e accentul pe ceea ce rasare, iar nu pe ceea ce apune. O lege subinteleasa in filozofia culturii (vezi Culianu) spune ca marile schimbari istorice sunt precedate de mutatii la nivelul imaginarului. Asadar, traim in zorii unei lumi ce se configureaza la nivelul emotiilor cu care ne imaginam pe noi insine. Suntem in pragul unei revolutii emotionale.

Revenind (pentru a nu se intelege gresit faza cu desacralizarea), miza laicizarii nu este deconstruirea tuturor iluziilor culturale pe care stramosii nostri le-au avut, ci descoperirea iluziilor care acopera tot ce exista mai bun si mai puternic in fiinta umana. Nu cauta nimeni adevarul pur (dincolo de toate iluziile), adica adevarul ce desumfla toate rotile, ci cautam noi modalitati de a ne exporta pe noi insine ca un lucru mecanic inspirat.

Randamentul creativitatii umane este in crestere. Reprezentarea emotiilor noastre in aceasta lume are loc cu din ce in ce mai mult randament. Partea rea: ne cacam doar pe noi, intre noi. Partea buna: devenim predispusi la din ce in ce mai multe emotii erectile.

Metafizic vorbind, schimbarea este majora: viata devine din ce in ce mai accentuat o valoare in sine. A incetat sa-si mai agate demnitatea si unicitatea de o creatie initiala a unei fiinte supreme. Daca viata este o valoare in sine, actul trairii proprii isi castiga o greutate pe care inainte nu o avea. De ce traiesc, de ce sunt in viata? Pentru ca merit.

P.S.: E un text genial scris dintr-o suflare cu destule idei amestecate si uneori ne-duse pana la capat. Daca am fost prea expeditiv pot oferi lamuriri suplimentare in alte conditii culturale de exprimare. Oferta este in mod evident valabila doar pentru publicul feminin.

Doar un singur deget poate apasa pe tragaci

4 Replies

Un mare om al carui nume l-am uitat spunea ca e pagubos sa tii un jurnal scriindu-l vizualizand audienta, publicul, cititorii. Mult mai util si mai inspirat ar fi sa “inchizi ochii” si sa scrii in patratica ta. E ciudat la puterea a doua. Unul, scriem ca sa fim cititi de ceilalti. Doi, ii simtim pe ceilalti chiar in actul scrierii. Tirania cititorului, as numi-o. Inhibitia ce ti-o provoaca o eventuala instanta. Cand te simti privit fix, gesturile devin mai nesigure prin efortul constient de a le calcula, pierzandu-si spontaneitatea. Uneori te impiedici usor cand simti/crezi ca esti privit. Un act simplu ca mersul devine prin greutatea constientizarii lui un efort de concentrare.
In gesturile cele mai personale de suferinta sau de victorie, ceilalti devin abstractii. Existi doar tu cu posibilitatile tale. 
De asemenea, cred ca exista un mecanism ascetic in actul efectuarii unui penalty. Stii ca esti privit de toti si in acelasi timp stii ca trebuie ca tu si mingea sa formati un loc geometric. In scoala generala, la un campionat de fotbal dupa un meci egal, la penalty-uri fusesem ales sa trag ultimul. Lovitura decisiva. Eram pierdut, poarta mi se parea prea mica, iar portarul parca acoperea toate unghiurile. Am fixat un punct, am inchis ochii si am sutat. In urmatoarea secunda m-am trezit cu ghiozdane in cap. Inscrisesem.

Vis ciudat

12 Replies

  Am lasat winamp-ul sa randomizeze melodiile, m-am intins sa citesc din Eliade si am adormit. M-am trezit in gradina de acasa singur, undeva toamna. Masuram pamantul ca sa devin scriitor. Deveneam scriitor cumparandu-mi pe pamant (pe aratura!) bucati ce erau de fapt niste site-uri: urmeaza-ma.org, .net, .com etc. Mama nu era de-acord sa devin scriitor (credea si ea in vis ca astfel se ajunge scriitor: cumparandu-ti site-uri pe bucati de pamant), insa m-a ajutat doar cu o parte din banii necesari: 45 euro. Stiu ca mi-am cumparat pamantul ala (in propria gradina!?) cu frica ca cineva ma urmareste de dupa copaci.
  Apoi am plecat in luna de miere a faptului de a fi scriitor (deduc acum). Cu o tanara si frumoasa domnisoara calatoream cu trenul prin Europa. Eram intr-o regiune muntoasa cand ne-am intalnit cu un poet roscat irlandez (fara o mana) ce recita si canta tot timpul o melodie cunoscuta. In vis nu mi-a dat seama ca era Stars de la Simply Red. El ne povestea gesticuland cu singura-i mana din aventurile sale poetico-erotice, iar noi il ascultam usor amuzati. Apoi am scapat de poet si-am ramas singur cu domnisoara careia i-am propus sa o facem acolo pe bancheta de tren. Ea a zis ca nu se simte bine, nu a mai facut baie de doua zile si se simte “murdara in chilotei” (exact expresia ei din vis). Apoi eram intinsi pe bancheta, ea deasupra mea si a inceput sa-mi descheie cureaua si-a inceput sa se joace cu pula, s-o linga si s-o suga usor cu aerul de curiozitate si atentie pe care il au doar adolescentele ce au impresia ca pula este extrem de fragila si din acest motiv o apuca cu grija, o sug usor, o mangaie tandru, o supra-menajeaza etc.
   Am mangaiat-o pe cap pana cand am auzit batai la usa. M-am trezit, winamp-ul canta Enjoy the silence, am raspuns, la usa era colegul de apartament, dorea o tigara. 

De duminica

2 Replies

Daca nu exista suflet (care se presupune a fi nemuritor) singura noastra sansa de nemurire este cea simbolica, cea culturala a numelui nostru. Nu avem un suflet din oficiu, insa avem sansa de a-l dobandi prin faptele noastre de-a lungul vietii.
Faptul ca nu avem suflet implica faptul ca viata de aici it’s all you got. Daca totul nu exista decat aici si acum, insemna ca iluzia unui sistem de compensatie (lipsa lui ar face viata de neconceput) nu se poate implini decat in viata. Raiul si iadul (ca proiectii a ideii de compensatie) nu exista decat aici, nu dincolo. Daca raiul si iadul exista doar aici, atunci nu exista victime inocente. Nimic din ce se intampla nu ne dezavantajeaza (desi e o discutie lunga, lasam prea mult ca evenimentele sa ni se intample decat sa le intamplam noi pe ele).
  Daca sufletul exista (cazul religiei crestine, de exemplu), o viata viitoare devine mai interesanta, iar ceea ce traim noi acum este doar antecamera nemuririi, doar un vestibul al asteptarii mantuirii. E un risc sa-ti traiesti viata ca un prilej pentru mai mult, ca o promisiunea a eternitatii. Daca sufletul exista, viata de aici isi castiga valoarea in masura in care este conectata la o lume axiologica viitoare. Daca sufletul exista, viata mea nu este valoroasa decat in relatie cu o lume divina. Daca viata mea nu este valoroasa decat in cadrul unei ecuatii, atunci in mod evident ea nu este valoroasa in sine. Conceptia existentei unui suflet a prins atat de bine in multe traditii religioase pentru ca este o supralicitare fata de o conditie data: suntem aici, hai sa ne credem speciali, unici si in relatie directa cu un eventual creator al tuturor lucrurilor. 
E paradoxal, caci avem cu totii impresia ca existenta sufletului ne face mai unici, mai speciali, ne diferentiaza de animale etc. Daca nu exista suflet, riscul meu este mai mare. Risc ca viata sa nu fie valoroasa in sine si sa nu fie valoroasa nici in relatie. Exista riscul sa nu fim decat o forma alternativa de organizare a materiei; pe scurt, exista riscul de a nu fi nimic. Acest risc mi se pare cel mai fermecator in masura in care am creat, cream si vom crea lucruri marete ce credeam ca depasesc granita unei eventuale extinctii a universului.
  Daca nu exista suflet, faptul de a fi om devine un joc de echilibristica intre caderea in animal si ambitia de a deveni zei.
 

Consolation prizes

Leave a reply

Ceea ce urmeaza mai jos este o traducere proprie a unui text destul de personal pe care Chuck Palahniuk l-a publicat in cartea sa Stranger than fiction: true stories publicata in 2004 la editura Doubleday.                                                

                                        Premiile de consolare
                                                                                       

                                                                       de Chuck Palahniuk
Inca un chelner ce ma serveste din partea casei pentru ca sunt acel tip.
Sunt tipul care a scris acea carte. Fight Club. Deoarece este o scena in care in care un chelner loial, un membru fight club, serveste gratuit povestitorul. Unde in film Edward Norton si Helena Bonham Carter mananca gratis.
Apoi un editor, alt editor, ma suna nervos si iritat deoarece vrea sa trimita un scriitor la clubul underground din zona sa.
“E misto, omule” imi spune din New York. “Mie poti sa-mi spui unde. N-o s-o dam in bara.”
Ii spun ca nu exista un asemenea loc. Nu exista nici o societate secreta de cluburi unde oamenii se pocnesc intre ei si se plang despre vietilor lor goale, carierele lor anoste, despre tatii lor absenti. Cluburile de lupta sunt o inventie. Nu te poti duce acolo. Eu le-am scornit.
“Bine”, imi spune. “Tine-o tu asa. Daca nu ai incredere in noi, sa te ia naiba.”
Inca un pachet cu scrisori soseste din grija editorului meu de la tineri ce-mi spun ca au fost la cluburi de lupta in New Jersey and London and Spokane. Povestindu-mi despre tatii lor. Azi gasesc in cutia postala ceasuri, umerase, cesti de cafea, premii de la sute de concursuri la care tatal meu ne inscrie in fiecare iarna.
Parti din Fight Club sunt adevarate. Este mai degraba o antologie a vietii prietenilor meu decat un roman. Sufar de insomnie si ratacesc fara somn saptamani intregi. Cunosc chelneri suparati care se joaca cu mancarea. Se rad in cap. Prietena mea Alice face sapun. Mike introduce cadre din filme porno in filme artistice. Toti cunoscutii mei sunt dezamagiti de tatii lor.
Fiecare tata este dezamagit de tatal sau.
Dar acum, putin care era fictiune devine realitate.
Cu o noapte inainte de a trimite manuscrisul prin posta unui agent in 1995, cand era doar cateva sute de foi, o prietena mi-a spus in gluma ca vrea sa-l cunoasca pe Brad Pitt.
I-am spus si eu in gluma ca vreau sa nu mai fiu un scriitor ce mestereste la camioane toata ziua.
Acum acele pagini fac parte din filmul in care joaca Brad Pitt si Edward Norton si Bonham Carter, regizat de David Fincher. Acum sunt somer.
Cei de la 20th Century Fox m-au lasat sa-mi aduc cativa prieteni la filmari si in fiecare dimineata luam masa la aceeasi cafenea in Santa Monica. De fiecare data eram serviti de acelasi ospatar, Charlie, cu aspectul sau de vedeta de cinema si parul sau des, pana in ultima zi cand am iesit in oras. In acea dimineata Charlie a iesit din bucatarie ras in cap. Charlie a intrat in film.
Prietenii mei care erau chelneri anarhisti rasi in cap li se serveau acum oua de catre un chelner adevarat care era actor ce juca rolul unui chelner anarhist ras in cap.
E acelasi sentiment ca atunci cand esti la frizerie intre doua oglinzi si  poti vedea reflexia reflexiei reflexiei tale si tot asa la infinit…
Acum chelnerii imi refuza banii. Editorii mormaie. Lumea ma trage deoparte in librarii si ma implora sa le spun unde se afla cluburi de lupta. Femei ce ma intreaba in soapta serios, “Sunt si cluburi pentru femei?”
Un fight club de noapte unde poti fila un strain in multime si apoi sa va loviti pana unul cade doborat…
Domnisoarele imi spun: “Da, serios, chiar avem nevoie sa mergem la asa ceva.”
Un prieten german Carston a invatat engleza dupa clisee vechi si nostime.   Pentru el, orice petrecere era an all-singing and all-dancing extravaganza
Acum cuvintele pocite ale lui Carston ies din gura lui Brad Pitt, la 15 metri inaltime, in fata a milioane de oameni. Bucataria de ghetou plina de mizerie a lui Jeff este acum recreata intr-un platou la Hollywood. Noaptea in care am fost sa-l salvez pe Kevin de la o supradoza cu Xanax seamana cu cea in care Brad s-a dus sa o salveze pe Helena.
Toti suntem mai nostimi in trecut, mai nostimi, mai smecheri, mai cool. Poti sa razi de orice din trecutul indepartat.
Povestea nu mai este povestea mea. Este a lui David Fincher. Apartamentul de burlac al lui Edward Norton seamana cu un apartament din trecutului lui David. Edward si-a tot scris si rescris replicile. Brad si-a cioplit dintii si s-a ras in cap. Seful meu crede ca filmul este despre el si despre cum lupta el sa-si multumeasca seful exigent. Tatal meu credea ca povestea era despre tatal sau absent, bunicul meu, ce si-a omorat sotia si apoi s-a sinucis cu o pusca.
Tatal meu avea patru ani in 1943 cand se afla sub pat in timp ce parintii sau se certau si fratii sai de 12 ani fugeau in padure. Apoi mama lui era moarta iar el auzea pasii tatalui cautandu-l prin casa, strigandu-l, cu pusca in mana.
Tata isi amineste tropaitul cizmelor langa pat si teava pustii atarnand aproape de podea. Apoi isi aminteste cum a aruncat rumegus pe cadavre sa le fereasca de viespii si muste.
Cartea, si acum si filmul, este produsul acestor oameni. Si cu tot ce a fost pus in ea, povestea Fight Club a devenit din ce in ce mai puternica, mai curata si nu este doar marturia unei vietii, ci a unei intregi generatii. Nu numai a unei generatii, ci a omului in sine.
Cartea este produsului Norei Ephron, a lui Thom Jones, a lui Mark Richard si a lui Joan Didion, Amy Hempel si Bret Elis si Denis Johnson, caci lor le-am citit prima data cartea.
Cei mai mult dintre prietenii vechi, Jeff si Alice si Carston s-au mutat, au plecat, s-au casatorit, au murit, au absolvit, s-au intors la scoala, isi cresc copiii. In aceasta vara, cineva mi-a omorat tatal in muntii din Idaho si i-a ars trupul pana au ramas doar oasele. Politia spune ca nu exista suspecti. Avea 59 de ani.
Vestea am aflat-o vineri dimineata prin editorul meu care fusese sunat de la biroul serifului din Latah County care ma gasise prin editorul meu pe internet. Bietul editor, Holly Watson, m-a sunat si mi-a spus, “Poate sa fie o gluma bolnava, insa trebuie sa suni un detectiv din Moscow, Idaho.”
Acum stau in fata unei mese pline cu mancare si te gandesti ca crevetii si pestele gratuit au gustul minunat, insa nu totdeauna e asa.
Inca ma plimb noaptea.
A ramas doar o carte, si acum un film, unul ciudat si fascinant. Un excelent film salbatic. Ceea ce pentru altii va fi ca si cum te-ai dat intr-un montagne-russe, pentru prietenii mei si pentru mine este o carte nostalgica plina de resturi. Un memoriu. O dovada uimitoare ca furia, dezamagirea, lupta si resentimentul nostru ne uneste cu lumea intreaga.
Ceea ce a ramas este dovada ca putem crea realitatea.
Frieda, femeie care l-a ras pe Brad in cap, mi-a promis ca-mi pastreaza din parul lui pentru felicitarile de Craciun, dar a uitat si a trebuit sa tund cainele unui prieten. O alta femeie fanatica , prietena cu tatal meu, ma suna. Este sigura ca rasistii albi l-au omorat si vrea sa mearga “sub acoperire” in lumea lor in jurul lacurilor Hayden si Butler in Idaho. Vrea sa merg cu ea sa “ii tin spatele”. Sa “o acopar”.
Asadar aventurile mele continua. Ma voi duce la granita Idaho. Sau voi ramane acasa cum vor cei de la politie, sa iau Zoloft si sa astept sa ma sune ei.
Sau, nu stiu.
Tatal meu era dependent de jocuri de noroc si in fiecare saptamana inca vin in cutia posta mici premii. Ceasuri, cesti de cafea, prosoape de golf, calendare, niciodata nu vin premii mari, masini sau barci, doar maruntisuri. Jennifer, alta prietena, si-a pierdut recent tatal bolnav de cancer si primeste si ea tot felul de mici premii. Bratari, pliculete cu supa, sosuri si din cand in cand jocuri video, periute de dinti si i se rupe inima.
Premii de consolare.
 Cu cateva nopti inainte de a muri, am vorbit cu tata la telefon vreo trei ore despre casa de lemn ce o construise pentru mine si pentru fratele meu. Am vorbit despre niste pui carora le facusera un cotet si se intreba daca sa le puna pe podea plasa de sarma sau nu.
El spunea ca nu, un pui nu face mizerie in cuibul sau.
Am vorbit despre vreme, cat de rece fusese noaptea. Mi-a spus cum in padure unde traia el, curcanii salbatici tocmai isi clocisera puii si-mi povestea cum fiecare mascul se umfla seara in pene si-si aduna puii. Deoarece erau prea mari ca femela sa-i protejeze. Sa le tina de cald.
I-am spus ca nici un mascul nu este atat de grijuliu.
Acum tatal meu e mort si gainele au cuiburile lor.
Si se pare ca acum amundoi am gresit.
POSTSCRIPTUM: A doua zi dupa ce Holly Watson m-a sunat, fratele meu trebuia sa soseasca din Africa de Sud. Venea sa-si rezolve niste treburi la banca; in schimb, ne-am dus in Idaho sa identificam un cadavru pe care politia sustinea ca este tatal nostru. Corpul fusese gasit impuscat langa trupul unei femei intr-un garaj ars pana la temelii in muntii din Kendrick, Idaho. Era vara lui 1999. Vara lansarii filmului Fight Club. Am mers la casa lui din muntii de langa Spokane incercand sa descifram niste radiografii ce aratau cele doua vertebre rupte care-l lasase paralizat pe tata in urma unui accident de tren.
Locul era frumos, sute de acri, curcani salbatici, elani si caprioare peste tot. Pe drum catre casa era un nou semn. Langa un bolovan de la marginea drumului.  Scria pe el “Kismet Rock”. Habar n-aveam la ce se referea semnul.
Inainte ca eu si fratele meu sa gasim radiografiile, politia ne-a spus ca corpul este al tatalui. Au folosit amprentele dentare pe care i le trimisesem inainte.
La proces lui Dale Shackleford, s-a aflat ca tata raspunsese unui anunt matrimonial pus de o femeie a carui fost sot o amenintase cu moartea pe ea si pe oricine l-a fi gasit cu ea. Titlul anuntului era “Kismet.” Tatal meu a fost unul din cei cinci barbati care ii raspunsesera. Pe el l-a ales.
Conform detectivilor din Districtul Latah, Shacklefor a sustinut ca l-am hartuit trimitandu-i copii ale filmului Fight Club. Asta era in ianuarie 2000, cand singurele copii au fost lansate doar pentru premiile Oscar.
Donna Fontaine o chema pe femeia gasita langa corpul tatalui meu, ea postase acel anunt. Era doar la a doua sau a treia intalnire. Se dusesera acasa la ea sa hraneasca niste animale si apoi s-au intors la cabana lui unde tata dorea sa o surprinsa cu semnul “Kismet Rock”. Un fel de reper numit dupa noua lor relatie.
Fostul ei sot i-a asteptat si i-a urmarit pana la drumul ce ducea catre cabana. Conform verdictului tribunalului, el i-a omorat si apoi a dat foc cadavrelor in garaj. Se stiau de mai putin de doua luni.
Dale Shackleford isi asteapta pedeapsa cu moartea.
 

Recomandari

4 Replies

DSC06285.jpg

     “Nimeni, cunoscandu-ma bine, si chiar citind acest Jurnal, nu-si poate inchipui intensitatea dramei mele. De mai multe ori pe zi trebuie sa ma lupt cu o criza atat de grava – fie ea de desperare, fie de neurastenie – care cred ca ar dobori chiar pe cei mai tari. Nimeni nu poate banui cantitatea de geniu, de vointa si de simpla energie fizica cheltuita zi de zi in lupta cu mine insumi si cu demonul meu”

   Aceste simple randuri citite intr-un blog oarecare le-am cataloga in domeniul patologicului si ar starni in cel mult noi zambete condescendente. Si chiar si asa, e greu de crezut ca au fost scrise de Eliade la 34 de ani. De asemenea, e greu sa nu le iei in seama de vreme ce o astfel de stare de spirit a rentat totusi cea mai ampla personalitate din cultura romana.

 Rentabilitatea e ultimul criteriu moral. Mort de foame, ai manca diferit primind mancare de la un homosexual, de la un criminal sau un geniu? Conteaza atat de mult de unde vine ajutorul? Carteluri de droguri sponsorizeaza artisti si concerte, mafioti filantropi construiesc centre de cercetare, zilnic sunt spalati bani in catedrale, spitale si ajutoare umanitare si nu urla nimeni.
 

Cainii vagabonzi sunt mai simpatici ca oamenii

9 Replies

Nu vreau succes.
Nu visez reputatie.
Nu alerg dupa recunoasterea celorlalti
Nu vreau lupte, vreau calm – am vocatie de pensionar.
Apreciez mai mult linistea interioara decat zbaterea naiva
Vreau sa mor necunoscut si impacat cu mine insumi
Vreau sa fiu un martir, sa ma sacrific pentru binele celorlalti – s-o complexez pe Maica Tereza.
Vreau sa-mi asum modestia celor puternici
Nu vreau sa fiu inteles, caci nimeni nu ma poate intelege – hai ia-ma-n brate, sunt un geniu smiorcait, nu-i asa?
Suferinta ce-o port in mine ma purifica – asceza curata, ce pula mea!
Vreau sa ma intind cat mi-e plapuma – eu si ala care a inventat gaura de la macaroana.
Ma apreciez obiectiv pe mine insumi – ca toti ceilalti.
Nu-mi plac cei care se baga in seama. Isus, Alexandru cel Mare, Goethe si alti agarici.
Mi-e frica de ridicol.
Sunt un om frustrat, mi se pare ca sunt singura non-valoare ce nu foloseste serviciile unei firme de PR.
Sunt un om bun la suflet. In fiecare dimineata ma trezesc si ma gandesc ca mananc mancarea unei familii africane. Copii ce mor de foame in tarile lumii a treia imi regleaza atentia cu care fut bani pe tigari, bere, haine si pe alte nimicuri ce-mi regleaza stima de sine fata de 2-4-10-20 de oameni cu care interactionez zilnic. Pisica mea mananca mai bine decat jumatate din vecinii de bloc.
O sa vina si vremea mea, o sa vedeti voi!
Eu nu ma zbat, imi pun plapuma in cap si astept ca cineva sa-mi descopere talentul in camera mea. Oricum nu se merita sa faci ceva in lumea asta in care toti alearga dupa bani, in care non-valorile sunt promovate, in care femeile sunt mai materialiste decat Crucea Rosie.
Sunt nervos azi, cineva mi-a zgariat BMW-ul.
Vorba rabinului: bunastarea materiala a vecinului meu ar trebui sa fie problema mea spirituala.
Sufletul conteaza, nu-i asa?

mix191.JPG