A nu se citi inainte/dupa masa 

Sambata caniculara. Orele 16:00, piata Victoriei. Tramvaiul 34 semi-gol. Cativa tigani, cativa boschetari si cateva babute. Ma asez jos. Cald, tricoul e lipicios, mainile mi le simt atat de murdare incat asteptand in statie nu am incumetat sa-mi aprind o tigara intr-un mod atat de neigienic (motivul cancerigen e secundar).
Simt miros de cacat. Ma uit pe jos. Nimic. In jurul meu la o distanta de doua scaune era gol. Nimic. Tramvaiul coboara in pasaj. Acelasi miros de cacat. Imi verific pantofii, poate am calcat in ceva. Nimic. Ma ridic si ma duc in spate si ma asez pe un alt scaun liber. In fata mea, dupa doua scaune libere, un homeless isi reincarca mirosurile. Putea mai rau decat cacatul anterior. Parca ii putrezise un sobolan in urina cu care s-a pisat pe el. Scanez coltul ala de tramvai. Doua babute la un 1,2 m (inaltime) luceau a transpiratie si (mi se parea) a mirosuri corporale suspecte.
Ma aplec brusc, imi vine sa vomit, incerc sa ma gandesc la altceva (cromatic: culoarea roz, geografic: Ibiza). Inutil. Aerul s-a rasterizat in aroma aia de cimitir.
Mi-a adus aminte de acea vara a Campionatului Mondial din Franta ’98. Pe strada mea, un tanar ce era fotbalist la echipa locala isi spala masina pe trotuar. Usile erau deschise si boxele rasuneau a Modern Talking. Isi spala masina calm, plesnind a bunastare afectiva. Avea o sotia frumoasa care tocmai ii nascuse un copil, isi construiau o casa, amundoi castigau destul de bine. Privindu-l de la balconul mansardei mele, tin minte ca am gandit gand cu gand urmatoarea fraza: Uite un om fericit!
In urmatoarea saptamana, am aflat vestea mortii lui si a sotiei lui in accident de masina. Ploua torential, curba periculoasa si s-au trezit intr-un pârâu ce tocmai se umflase in pene. Masina a fost purtata cativa zeci de metri rasucindu-se in suvoiul apelor.
Urmatoarele zile au fost caniculare, iar in duminica inmormantarii am iesit pe balcon sa vad cortegiul trecand. Mult timp am regretat acea iesire. Corpurile celor doi din sicrie se umflasera in ultimul hal (capetele erau ca niste galeti de 10 L) si erau oribile, iar mirosul pe care emanau m-a bantuit mult timp.
Acum, in tramvai, m-am ridicat din nou si m-am dus in fata traversand acest cuptor pe roti scanand cafele negre lucind a transpiratie. Mirosul de cacat a disparut, mireasma sobolanului in urina la fel, insa o aroma de colonie ceausista m-a scos din minte. Arome de detergenti, spirt si lucru ieftin ascundea acea colonie pe care acum o simt in acest imund tramvai. Cobor la Lizeanu si-mi aprind repede o tigara. Ma uit inca o data la pantofi, sigur nu am calcat in ceva? N-am noroc nici de data asta, chiar a fost pe bune.