Vineri seara sms de la Mihai, nu te-ar tenta sa mergi la munte? Ba da, ii raspund. L-am anuntat si pe Cristi si sambata dupa-amiaza eram in tren catre Sinaia. Planul era sa mergem la Babele, iar de acolo sa coboram cu telecabina spre Busteni. N-a fost sa fie asa, insa a fost mai palpitant.

Am ajuns pe la cinci seara la cota 1400 dupa ce am platit unui taximetrist 250.000 (apoi am aflat ca exista microbuze ce te duc cu 50.000/persoana). Planul de bataie era sa innoptam la Miorita la cota 2000 unde trebuia sa ajungem pe jos. Doua ore de mers. Am pornit in sus pe la sase, dupa ce ne-am schimbat, am baut cafea/vin fiert si dupa ce am mancat la acel bufet fara nume. Au fost atat de amabili cu noi incat ne-au lasat sa mancam salamul si painea noastra (ce o cumparasem din Gara de Nord). Afara era cald, fulguia usor si totul parea propice unei plimbari pe munte. Am luat-o frumos in sus, cu mult entuziasm si multe glume. Daca ne ratacim, daca murim intr-o avalansa, daca ne dau la stiri…

Am mers o ora pe drum pana am inceput sa dam de greu. Drumul s-a transformat intr-o carare inclinata cu portiuni de zapada adanca/cu portiuni de gheata sub zapada, iar cararea s-a transformat intr-un urcus din ce in ce mai anevoios. Se intunecase de-a binelea, incepuse sa sufle vantul, nu mai gaseam nici un reper si deja au aparut voci sa ne intoarcem. Ne-am incurajat pe rand si am urcat cu pauze dese. Am aprins lanterna, ne-am uitat inca o data pe harta desenata de Mihai si am urcat inainte. Am avut un atac de panica, caci imi este rau de inaltime. Dupa un sfert de ora de urcat, daca ma uitam in jos ameteam. Am incercat de cate ori sa-i conving sa ne intoarcem, insa n-a tinut. Ucam greu, zapada era inghetata si zvantata de vant si calcam mai ales pe portiunile de iarba inghetata.

Nu stiu cat timp ne-am luat pana cand am ajuns la primul refugiu, insa vantul incepuse deja sa sufle puternic. Am intrat, mi-am aprins o tigara, Mihai a scos berea, iar Cristi a scos trepiedul sa imortalizeze momentul. Poza rezultata mi-a lasat o senzatie de Blairwitch Project.
Era vant, era liniste, nu era nimeni. Undeva sus se vedea un bec aprins, insa becul ala parca se tot indeparta in timp ce urcam. Dupa zece minute iesind din refugiu, unde ne apucase frigul, caci transpirasem de la urcare, a devenit clar ca muntele era usor indispus. Am fost nevoit sa-mi infasurez o pullover pe caciula ca sa pot rezista curentilor de aer. Vizibiliatea era redusa, iar vantul ala parca batea prin toate articulatiile. Am mers cativa zeci de metri, am luat-o in dreapta, panta era abrupta, am luat-o in stanga, se facea o vale si apoi iar trebuia sa urcam, vantul batea atat de tare inca daca nu te aplecai, te rasturna cu tot cu rucsac. Am decis sa ne intoarcem.

Filozofia mea cum ca “e mai greu sa cobori decat sa urci”, n-a tinut. Am coborat in maxim 15 minute, iar senzatia de inaltime n-a mai aparut. Imi era foarte teama la urcare ca, daca pun piciorul gresit, alunec, cad si  ma voi rostogoli in gol, ne mai avand de ce sa ma tin. Coborand, vantul s-a domolit, linistea a reaparut si mi-am aprins prima tigara. Cristi a dat un telefon, iar eu cu Mihai am deschis sticluta cu vodka sa marcam pauza de mars. Am fost mereu fascinat si liniste si singuratatea muntilor.
– Poti sa mori aici si nimeni nu va stii ca in secunda asta, aici, singur, tu mori.

Am coborat lin, facandu-ne planuri pentru a doua zi, am trecut de gradinita aia unde se dadea o petrecere, am trecut si de farul ala plin cu relee si cand am dat curba sa iesim din padure si am vazut doua animale cum se jucau batandu-se. Se auzeau niste caini latrand si m-am gandit ca sunt niste ciobanesti imensi ce se joaca intre ei. Ningea subtire, vizibilitatea era redusa, insa tot apropiindu-ne, langa gardul de unde incepe telescaunul au inceput sa se vada cat se poate de clar o gasca de ursi. Trei ursi mari si patru pui. Cainii de jos au inceput sa latre si mai tare, cativa oameni ce pazeau complexul urlau si ei.
Cand am strigat: Mai, aia sunt niste ursi! doar Cristi m-a crezut, Mihai se uita in jos, atent sa nu alunece, plus ca mai facusem eu cateva glume inainte. Ursii erau destul de zburdalnici, doreau sa coboare, cainii latrau, oamenii urlau, unii au inceput sa urce, altii sa vina catre padurea de langa noi.

M-am speriat destul. Eram oarecum prinsi, noi coboram, iar ei erau in vale. Vazandu-i cum zburdau pe acolo, mi-am dat seama ca, daca ar fi sa ma alerge in sus, n-aveam nici o sansa. Eram cu rucsacul in spate si alunecam destul de usor (am plecat la munte in adidasi). Cristi n-a mai ezitat, a sarit in santul/rapa de la marginea drumului si s-a oprit in brazi. Eu urlam la Mihai sa urce inapoi si calculam din nou, daca pot alerga mai repede ca ursii. Mihai (a fost cel mai curajos) statea cu lanterna in mana la marginea padurii si incepuse si el sa urle. Am inceput si eu sa urlu la el, caci un pui de urs s-a ratacit in directia noastra. Am inaintat, l-am strigat si pe Cristi din padure, insa nu mi-a mai raspuns, si-am inaintat aplecandu-ma, ca ursul ala mic sa nu ma vada din rapa (a trecut la cativa metri de noi). Mihai radea: Ce te ascunzi, crezi ca nu te miroase? Am trecut de urs, am alergat la vale, oamenii si-au chemat cainii si s-au retras. Cristi inca era in padure si ma temeam pentru el, caci cativa ursi intrasera si ei in padure. L-am sunat, avea telefonul inchis si peste cateva minute, cand l-am vazut iesind dintre brazi, am rasuflat usurat.

Putin mai tarziu, la restaurantui hotelului, glumeam cu Cristi:
– Daca aveai un aparat de senzori termici si te uitai in jurul tau, ai fi murit de frica sa vezi cati ursi erau pe acolo.
La restaurant era frumos. Am luat o bere, cateva ceaiuri fierbinti si ne-am schimbat la baie de hainele si sosetele ude.
Mihai a disperat chelnerul care ne intrebase politicos ce-am dori:
– Trei Becks!
– N-avem Becks!
– Atunci, doua Becks!

Mi-am sunat cativa prieteni sa le povestesc aventura cu ursii, m-a sunat si seful: M-a uitam la stiri si ma gandeam sa nu te dea disparut… Apoi am inceput sa ne gandim ce naiba facem, cabana nu exista, iar la hotel costa 240 RON/camera. Ne-am tot frecat pe acolo, am urcat iar sa cautam ursii, se facuse destul de frig, ne-am intors iar la restaurantul hotelului si-am inceput sa tratam cu receptionerul-sef. Cu 200.000 ne-a lasat pe toti trei sa dormim in barul de zi.
O camera mare cu usi inalte si fotolii in stil vechi, cateva flori si un pian, Ne-am asezat la inceput pe fotolii, Cristi incepuse sa cante la pian, insa nu era de dormit pe draciile alea clasice. Ne-am intins pe jos intre flori, langa calorifer. Am ras cu lacrimi cand l-am vazut pe Mihai asezandu-se cu capul la/langa calorifer. Acum nu mi se mai pare atat de nostim, insa atunci gestul mi s-a parut oarecum atavic. Ca frica de infometare. Te bagi cu capul la calorifer, ca si cum o viata intreaga ti-a fost frig-frig.
Intr-un final am adormit pitoresc pen karaoke-le de jos de la restaurant si fragmentele lui Cristi la pian. La opt fara zece, m-a trezit usor receptionerul de dimineata, la opt se deschidea barul.
Am coborat iar la restaurant, am baut iar cateva ceaiuri,am mancat ciocolata si ne-am pus pe drum. Am fost primii la telecabina, am urcat cu chelnerii si fetele de la cota 2000. Sunasem deja in Busteni si primisem vestea ca nu exista nici o sansa se circule telecabina acolo.
Pe drum am facut si un filmulet pe care l-am pus aici.

Sus pe platou, era frig, am mancat niste sandwich-uri, am scos iar vodka aia si ne-am fâţâit pe acolo. Nici o sansa sa mai mergem catre Babele. Dupa o ora am fost anuntati sa ne imbarcam in telecabina, caci e ultima. Incepuse sa bata vantul puternic si i-au chemat pe toti. S-a coborat cu grija si lucratorii de acolo vazandu-ne timorati mai aruncau cate o gluma tipica. Vantul suiera prin toate incheieturile si cand am ajuns pe 1400, mi s-a parut ca deja s-a facut vara, e soare si e frumos.
Am coborat pe jos pana in Sinaia cand pe drum, cand prin padure (mi-au placut schiorii ce alunecau frumos la vale printre copaci) si ne-am trantit rupti de oboseala in acelasi rapid de Brasov cu care plecasem cu o zi inainte.
Vreau sa repet cat mai curand experienta asta si sa ajungem intr-un final la Babele. Probabil, la sfarsit de luna. Aviz amatorilor de iresponsabilitati montane (la cabana Miorita locul intr-o camera de 12 persoane costa 20 RON). Ar fi o chestie faina: bloggeri la munte…
Sper sa revin cat de curand cu poze.
Later edit: Cristi a pus cateva poze ce pot fi vazute aici. 

Nu mai stiu acel cum de m-am trezit in primavara ultimului an de liceu cu primele brosuri de la acel mosulet de peste drum. I le-a dat tatei, pe mine nu ma gasise acasa, si le-am primit cu avertismentul vezi ca e legionar! Probabil auzise la vecini ca citesc mult, veioza de la fereastra mansardei ramand pana tarziu aprinsa, mi-am explicat atunci tinta “recrutarii” sale. Eram atunci imbibat de lecturi eliadiene si chestiunea Miscarii Legionare imi starnea curiozitatea. La cateva zile dupa acele brosuri, m-a oprit pe strada, am discutat cateva chestii si m-a invitat la o conferinta despre Ion Antonescu ce se tinea la Bacau. Am plecat trei, el, eu si inca un mosulet legionar. Drumul ne-a fost asigurat de o masina oferita de directorul filialei Petrom Moinesti de atunci. Nu stiu ce relatii avea, insa ne-am intalnit, am mers la sediul Petrom, l-am asteptat jos, el a urcat si in cateva minute s-a intors cu un sofer.

La Bacau conferinta s-a tinut chiar in centru, la Casa de Cultura (exista!?) si era onorata de nume sonore: Gheorghe Buzatu (un istoric caruia ii citisem o carte despre spionaj – aparuta prin anii ’90) si Adrian Cioroianu (pe care nu-l citisem, insa il stiam de la televizor). Inca nu stiu cine organizase acea conferinta, insa in holul de la intrare erau tot felul de flyere si carti legionare. Imi aduc aminte de cateva cartulii despre Mircea Eliade scrise de un italian. Era prima oara cand auzisem de Claudio Mutti. Am aruncat un ochi pe cateva pagini si mi-a ramas in minte paralela facuta intre Noaptea de Sanziene si data de 24 iunie cand fusese infiintata Legiunea Arhanghelului Mihail.

Conferinta in sine nu m-a multumit, figura lui Antonescu era destul de pozitiv prezentata, iar la final m-am ridicat si am intrebat destul de revoltat daca era necesar continuarea razboiului romanesc dincolo de granitele Nistrului pana in stepele rusesti. Am fost destul de lejer lamurit cu ratiuni militare, presiuni germane si existenta unui plan secret (Margareta) de ocupare a Romaniei in cazul vreunei insubordonari fata de Reich.
Cei doi mosuleti cu care venisem erau extrem de incantati de revolta mea,deoarece nici ei la randul lor nu avea o parere prea buna despre maresal. Dimpotriva, il vedeau pe Ion Antonescu ca un tradator de tara si unul din principalii vinovati de esecul istoric si decapitarea Miscarii Legionare.

In lunile ce-au urmat, dupa bacalaureat, vecinul meu a inceput sa-mi aduca tot felul de carti, reviste si articole “legionare”. Eram intr-o criza de plictis si-am inghitit in cateva saptamani marea (ca numar de pagini) istorie legionara scrisa de Horia Sima, adormeam si ma trezeam pe carti despre Mota, Codreanu, reviste si articole despre Noua Dreapta. Astfel am aflat despre muncile patriotice legionare, despre contruirea de cantine pentru saraci, diguri, biserici si adaposturi, despre neindreptatirile aduse ML de catre regimurile vremii, astfel am aflat despre moartea eroica a lui Mota si ceremoniile funerare care au emotionat Bucurestiul vremii, astfel am citit marturii ale legionarilor din puscarii, despre rezistenta din munti, astfel am vazut poza cu Cioran in camasa verde (veridicitatea pozei inca este disputata), astfel am avut ocazia sa citesc randuri intregi ce cuprindeau cuvintele Tara, Capitan, Neam, Moarte, Onoare etc cu litere mari.

Toate acestea mi-au prezentat un tablou, insa nu m-au convins; era greu sa treci peste acea macabra retorica nationalista, antiliberala si violenta.La cateva discutii lamuritoare cu vecinul meu am observat ca traia intr-un fel de istorie alternativa in care Hitler ar fi trebuit sa castige (n-ar mai fi existat comunismul), in care Carol al II-lea ar fi trebuit sa fie judecat drept criminal si, in sfarsit, in care vina uciderii lui Nicolae Iorga ar fi trebuit s-o poarte altcineva. In mintea lui, asasinatele legionare din perioada lui Codreanu ( I.G. Duca, M. Stelescu etc.) era un raspuns la abuzurile regelui fata de legiune, iar crimele din timpul lui Horia Sima nu erau responsabilitatea Miscarii Legionare, ci a unor elemente marginale liniei principale ale ML, in plus Horia Sima nu a fost un lider in totalitate “binecuvantat” de toti legionarii (se pare ca existau destule cuiburi care nu-l acceptasera). Aceasta impartire istorica in doua perioade legionare (perioada Codreanu si perioada post-Codreanu) este specifica legionarilor, e un fel de impartire didatica prin care se justifica abuzurile si genocidurile ultimei perioade (de aceasta cronologie defectuoasa s-a folosit si Mircea Eliade cu aceeasi ratiune de disculpare). Si totusi, daca un grup prilejuieste cativa indivizi fanatici, pentru gesturile acestora cine este vinovatul moral? Si macar de-ar fi fost astfel si violenta, antisemitismul si asasinatul politic n-ar fi facut parte din modul de-a fi al ML…

Cu vecinul legionar am mai interactionat o singura data cand m-a invitat la un pelerinaj pentru comemorarea mortii Capitanului ce urma sa aiba loc la Tancabesti. Din cu totul alte ratiuni, l-am refuzat.

O scurta meditatie asupra Miscarii Legionare iti creaza un tablou al unui filon periculos in modul romanesc de a fi. Impresia mea este ca, dincolo de imprumuturile inevitabile, ML a fost si este un fenomen romanesc in esenta. Daca celelalte miscari fasciste ale epocii erau anti-religioase (sau cel putin redescoperisera niste motive al unor mitologii pagane), ML se legitima printr-o linie militanta crestina. Daca in Italia si Germania, idealurile erau ofensive (castigarea unui spatiu vital, redobandirea statutului de putere european, extinderea in colonii), in cazul ML ai senzatia ca totul era defensiv. Defensiv fata de ponderea evreilor in cultura si economie, defensiv fata de comunism, defensiv fata de bruma de democratie care ar fi apasat prea greu pe umerii unui popor abia intrat in modernitate.

Una din conditiile acceptarii independentei de jure a Tarilor Romane consfintite la Congresul de Pace de la Berlin (iulie 1878) a fost si recunoasterea unor de drepturi de cetatenie a minoritatii evreiesti (evreii satisfaceau stagiul militar, insa nu erau recunoscuti drept cetateni romani). Constitutia din 1866 refuzase evreilor pamanteni dreptul la cetatenie romana, trasformandu-i in apatrizi. Congresul de Pace de la Berlin (iulie 1878) a impus modificarea articolului “evreiesc”, insa printr-o gaselnita a juristilor romani, problema evreiasca a persistat. Gaselnita a constat in formularea “Naturalizarea nu poate fi acordata decat individual si prin lege”, ceea ce insemna ca parlamentul trebuia sa accepte fiecare cerere de cetatenie in parte (care erau mai tot timpul refuzate). In total, au existat doar 888 de evrei ce au obtinut colectiv (datorita participarii la Razboiul de Independenta) cetatenia romana.

Dupa primul razboi, ca urmare a presiunilor externe, in 1919 a fost adoptat un pachet de legi special pentru recunoasterea cetateniei evreilor, legi ce au fost consfintite prin noua Constitutie din 1923. Astfel primele semne ale Romaniei moderne coincid cu destule reflexe oficiale anti-semite. Antisemitismul popular romanesc din secolul XIX a fost unul destul de bland, n-a produs pogromuri (ca in Rusia, de exemplu), insa a existat suficient de puternic pentru a crea starea de spirit (la nivel de elite, la nivel politic) expulzarii lui Moses Gaster, a lui Saineanu, a lui Tiktin. Cati dintre tinerii de azi mai stiu cine au fost acestia?

Un amanunt semnificativ si putin digerat de istorici este un fapt simplu. Romania Mare a fost tara (moderna din aceasta perspectiva) care a oferit drept de vot unei majoritati a populatiei ei care mental traia inca in Evul Mediu. Aici e punctul moale al democratiei: depinde in mod substantial de o traditie liberala, de un spirit civic si de o solida clasa de mijloc. E un cerc ciudat: ca sa implementezi democratia e nevoie de o traditie liberala, ca sa creezi o traditie liberala, ai nevoie de un sistem democratic. Cate din aceste ingrediente le-a avut Romania interbelica nu e greu de ghicit.

Cu o taranime usor sugestionabila, cu niste intelectuali incapabili a-si dobandi un destin cultural, cu o intreaga pleiada de angoase nationaliste (ponderea minoritatilor, trei din sase vecini aveau revendicari teritoriale etc.), avand in vedere fragilitatea unei semi-democratii si lipsa unei veritabile traditii liberale este usor de imaginat nisa puternica pe care s-a pozitionat Miscarea Legionara. In 1925-1927, Nae Ionescu scria (independent de Codreanu) articole anti-capitaliste si anti-democratice in care postula faptul ca democratia nu este un sistem tocmai potrivit pentru o tara ortodoxa (pentru el, a fi roman insemna a fi ortodox). Era de asteptat ca peste cativa ani, dezamagit de Rege si oarecum regasindu-se in idealurile Miscarii, sa inceapa sa mizeze din ce in ce mai mult pe cartea legionara.

Intr-un mod oarecum sinistru ironic, Eliade (inca student) scria in ciclul Itinerarii spirituale ca generatia precedenta si-a atins scopul istoric si national (Romania Mare), iar generatia tanara (generatie lui) nu mai poate avea decat niste idealuri culturale, supra-istorice. Un fel de Fight Club – We have no Great War. No Great Depression. Our Great War’s a spiritual war… our Great Depression is our lives… Dupa cum s-a vazut, acea generatie (care in mintea multora ramane cea mai solida elita pe care a avut-o Romania) a sucombat din plin in praful istoriei.
De asemenea, tot intr-un mod paradoxal (ne place sa credem ca detinem cele mai mult paradoxuri/pagina de istorie nationala), intelectualii romani nu au legitimat Miscarea Legionara care oricum si-ar fi urmat traseul ascendent de popularitate, ci dimpotriva au facut-o mai blamabila.
Un alt paradox ar fi ca Miscarea Legionara visa la o mare revolutie spirituala care ar transfigura intreaga natiune. Un asemenea ideal este extrem de intalnit la multi tineri independent de informatiile pe care ei le detin despre ML. Am evitat si sper sa ma tin de promisiune de-a oferi vreun link catre epigonii ML care zburda pe culoarele internetului romanesc si-mi exprim dezamagirea (care nu e intotdeauna legitima) despre lipsa unei carti, daca nu complete, cel putin totalizatoare asupra Miscarii Legionare. De ce dezamagirea nu e intotdeauna legitima? Pentru ca dupa Holocaust si in plina furie a corectitudinii politice, nimeni nu mai indrazneste sa fie obiectiv in aceste delicate chestiuni. Dupa Buchenwald si Auschwitz, chiar oamenii cinstiti nu-si mai pot ingadui sa fie “obiectivi”…spunea cineva intr-o scrisoare catre alt cineva.
O carte pe care totusi o recomand este cea a lui Francisco Veiga.
Am abordat tangential problema intelectualilor de seama implicati in problema legionara din acelasi motiv al riscului de a fi/de a incerca sa fii obiectiv. In rest, nu pot decat sa (ma) indemn la atentie.

Am pregatit pe maine un articol mai dens si personal despre Miscarea Legionara si observ ca, desi am dat save si am inchis documentul, chestiunea inca ma bantuie.
Am deschis Jurnalul Portughez si am citit pentru a mia oara acele pasaje “dementiale”:

“Daca nu m-as simti atat de roman, poate as putea sa ma detasez fara greutate chiar in muncile mele impuse de imprejurari. Dar Corneliu Codreanu a facut din mine un fanatic roman.” (1 decembrie 1942) 

“Intervin episodic in discutie, marturisind ca, desi legionar (subl. mea, A.C.), am suspendat orice judecata politica interna atata timp cat dureaza razboiul cu Rusia” (iulie 1942).

Am luat vineri cartea lui Turcanu si pana sambata seara am citit-o pe nerasuflate. Parca sperat sa aflu ceva nou, ceva schimbator de paradigma, insa nu a fost asa. Cartea e bine structurata, e bine documentata, insa nu mi se pare c-a pus intrebarile corecte. La finalul cartii, Eliade ramane la fel de…. criptic cum era si la inceputul cartii. Ma interesa mai ales problema/implicatiile ontologiei anti-semite a lui Eliade dezbatuta de D. Dubuisson, insa chestiunea a fost destul de sumar expediata de Turcanu. Ce mi-a placut a fost rabdarea cu care s-a aplecat asupra anilor legionari si prezentarea alunecarii treptate (de la yoghinul si intelectualul pana la legionarul) catre ML.

Am citit doar fragmente, insa simt lipsa acuta a cartii lui Sorin Alexandrescu – Paradoxul roman, 1998. A vazut-o cineva pe undeva, mi-o poate imprumuta cineva?
Este uimitoare obsesia cu care privesc/caut/admir pozele cu Bucurestiul interbelic. Am gasit foldere intregi pe dc++ si uneori, admirand bulevardele, cladirile, parcurile acelui Bucuresti, dezvolt intregi scenarii pornind de la un colt de cladire, de la o alee, de la figura si imbracamintea unui trecator.  Obsesia se muleaza enorm pe idealizarea Romaniei interbelice, desi sunt din ce in ce mai convins ca tabloul 1930-1940 este unul mai sumbru, mai instabil si mai cu un aer de razboi civil decat imi imaginasem inainte.

Am pus o noua poza la profil, singura pana acum.
Mi-e dor de-o bere cu blogerii si cu aceasta ocazie lansez o invitatie (celor doua cititori de-ai mei – vorba lui Patric) pe week-end-ul asta.

Miscarea Legionara a fost modul original si sinistru prin care Romania a marcat scena fascismului si extremismului in perioada interbelica europeana. ML ca marota politico-religioasa a fost consecinta modului prin care o parte a spiritului romanesc a inteles sa gestioneze evenimentele ce-au urmat primului razboi mondial. Un antisemitism mostenit din secolul XIX, o semi-paranoia comunista (resimtita mai ales in Moldova si Basarabia), accente anti-capitaliste – rezultate in mare parte din antisemitism, o anumita rezistenta la modernizare coroborata cu spectacolul coruptiei si reformelor greoaie au putut crea starea de spirit prielnica gestului de infiintare a Legiunii Arhanghelului Mihail pe 24 iunie 1927 (Str. Florilor nr. 26, Iasi). Ca filiera politica exista un Partid National Democrat (cu vizibile accente antisemite si nationaliste) infiintat de N. Iorga si A.C. Cuza in 1910, exista o L.A.N.C infiintata in 1923 de A.C. Cuza (dupa ce in 1920 se despartise politic de linia moderata a lui Iorga) din randul careia facea parte si Corneliu Zelea Codreanu. In curand, esecul L.A.N.C. l-a convins pe acesta sa-si aleaga propriul drum.

Trasatura distinctiva a ML, comparand-o cu celelalte miscari inrudite a fost incorporarea unor elemente ortodoxe in doctrina politica proprie fapt ce a crescut popularitatea in randul populatiei rurale ce constituia o majoritate detasata. Ca mijloace se propaganda in aceasta directie se foloseau cantece religioase, rugaciuni colective, procesiuni rituale. Elementul crestin din doctrina ML a cantarit enorm de vreme ce crestinismul era si inca este vazut ca un element de continuitate al identitatii nationale. Cativa ani ML n-a avut succesul dorit, lipsa fondurilor si a coordonarii, slaba capacitate de-a acoperi electoral si persuasiv provinciile romanesti au fost simptome ce au cerut destul de natural infiintarea Garzii de Fier in 1930. GdF a fost o organizatie para-militara cu tinta antibolsevica prin care Codreanu spera sa atraga elementele anticomuniste din toate partidele. Cum era de asteptat, nici un partid n-a dorit sa-si vada asociat numele in aceasta initiativa si cu timpul GdF a ramas ca sinonim accentuat a Legiunii Arhanghelului Mihail.

Politic, ascensiunea gruparii a inceput greoi si a culminat incurajator. Daca in 1931 a reusit obtinerea unui singur loc in Parlament (din partea judetului Neamt), un an mai tarziu alegerile le-au oferit cinci locuri de deputati.
Anul 1933 este marcat de dizolvarea GdF ca grupare politica (sediile le sunt devastate etc.) si interzicerea celor 38 ziare si reviste afiliate/simpatizante ale ML si, bineinteles, de asasinarea de catre legionari a primului ministru liberal I.G. Duca. Acest asasinat este primul simptom major al caracterului extremist al miscarii. O grupare politica ce nu exclude violenta in drumul atingerii scopurilor sale este caracterizata in istorie drept extremista si isi atrage de aici toate judecarile de rigoare.

In iunie 1935, Codreanu infiinteaza Partidul Totul Pentru Tara al carei lider oficial este ales generalul Gheorghe Cantacuzino (o figura stearsa si obosita). Alegerile din ianuarie 1937 reprezinta, dupa cum se stie, culmea popularitatii contabilizata electoral a ML. Cu 66 de deputati alesi, ML s-a revelat drept a treia forta a scenei politice. Guvernul de compromis condus de O. Goga (al carui Partid National Agrar fuzionase cu Liga lui A. C. Cuza in 1935) nu a rezistat decat pana in 10 februarie cand Carol al II-lea demite guvernul, instaurand un altul formal (condus de patriarhul Miron Cristea). Pe 20 februarie e decretata o Noua Constitutie ce statueaza sfarsitul regimului parlamentar si inceperea dictaturii personale a regelui.
De retinut, guvernul Goga a fost unul deloc zgarcit in legi anti-semite (o lege prin care li s-a reviziut cetatenia si mai multe sute de mii au fost considerati rezidenti ilegali ai patriei etc.)
In aprilie 1938 Codreanu este arestat, iar in mai este condamnat la 10 ani de munca silnica. Pretextul l-a constituit o scrisoare calomnioasa pe care aceasta o trimisese lui Iorga. Codreanu si-a aflat moartea in aceeasi toamna in noaptea din 29-30 noiembrie impuscat in timpul unei tentative de evadare (comunicat oficial si neconvingator). In realitate, a fost impuscat cu ceilalti inculpati legionari in timp ce era mutat dintr-un camion intr-altul sub pretextul schimbarii locului de detentie. A fost ingropat la inchisoarea Jilava intr-o groapa comuna ce-a fost ulterior zidita cu beton.Septembrie 1939 este asasinat primul ministru Armand Calinescu (un inversunat opozant al ML) de catre o echipa de legionari ce s-a predat dupa ce si-a anuntat la radio gestul. Urmeaza represalii in toata tara.

Se stie ce a urmat. Al doilea razboi mondial incepuse deja, vara lui 1940 a insemnat ultimatumul sovietic, dictatul de la Viena, pierderea Cadrilaterului. In urma presiunilor interne si externe, Carol al II-lea abdica pe 6 august dupa ce cu o zi inainte fusese nevoit sa-l accepte pe Ion Antonescu drept presedinte al Consiliului de Ministri. In septembrie, Romania devine stat national legionar avandu-l pe Horia Sima al doilea om in stat. HS (ce fusese profesor de liceu in Lugoj) era cel care a preluat conducerea ML in urma pierderii Capitanului (cu destule impotriviri din interior, din partea tatalui lui CZC etc.) A urmat cateva luni rusinoase pentru istoria nationala in care legionarii s-au dedat la tot felul de represalii: persecutii antisemite, asasinarea fostilor adversari politici – mai mult de 60 de demnitari si, desigur uciderea lui Nicolae Iorga si a economistului Virgil Madgearu.

Daca te gandesti la terorism de stat, nu gresesti. Daca iti imaginezi niste gherile oficiale legionare, esti pe aproape.In curand a devenit evidenta instabilitatea pe care ML o aducea, iar Romania (deja inscrisa pe linia Axei) avea nevoie de o calm politic si economic in vederea viitoarei campanii anti-sovietice pe care Hitler deja o planuise. Astfel, in ianuarie 1941 intors din vizita din Germania, I. Antonescu a reprimat rebeliunea legionara (in timpul careia civili evrei au fost ucisi in Bucuresti) scotand-o in afara legii ML; liderii ei au fost inchisi sau expulzati. Se noteaza inceputul dictaturii antonesciene, a urmat operatiunea Barbarossa, progromurile de la Iasi (aprox 11.000 victime), din Transnistria etc.

De notat faptul ca in 1939 Romania avea a treia populatie evreiasca dupa U.R.S.S. si Polonia.
De notat faptul ca administratia romana in Basarabia si Bucovina dupa recuceritea teritoriilor a fost mai dura decat cea sovietica in rastimpul ce se scursese de la ultimatumul din iunie 1940. Au existat deportari masive si masacre ale evreilor in Transnistria, au existat ghetouri si lagare de munca, executii in masa, spanzurari. Nu-mi pasa daca vom aparea in istorie drept barbari. N-a existat nici un moment mai potrivit in istoria noastra de a scapa de evrei, declara Ion Antonescu, alminteri un om educat, filoenglez etc. Se estimeaza la 250-300.000 numarul evreilor ucisi intre anii 1941-1944 de autoritatile romane.
De notat faptul ca exista mentiuni in care oficialii germani au fost nevoiti sa tempereze zelul romanilor in derularea masurilor de represiune asupra evreilor.

Textul a fost inspirat de imposibilitatea de a nu reactiona la povestea lui Catalin cu articolul din Wikipedia despre Miscarea Legionara. N-am dorit sa rescriu respectivul articol, ci m-am lasat purtat de dorinta de-a-mi ordona personal datele pe care le detin despre cazul legionar. Insemnarea de fata ingropata in date si cifre va fi continuata cu o incercare de-a privi mai profund cauzele si contextul in care a fost posibila ML sondand intrebarea de ce a existat Miscarea Legionara mai degraba decat nimic?
Pana atunci, daca am gresit/omis cateva date, daca am divagat, daca am prezentat ceva incorect sau inoportun, astept corectiile voastre.

Inca de la inceputul anului am fost extrem de obosit. Am dormit mult, am mancat bine si m-am ingrasat putin. Totul a fost bine pana sambata seara cand eram la fel de obosit, doar ca aveam o idee in degete (un text care se structura frumos in jurul a daca ai iubit o data, nu te mai poti sinucide). Era zece seara, mi-am propus sa ma culc, sa ma trezesc la noapte si sa scriu (notasem cateva chestii intr-un notepad). Am luat o carte, am adormit instant si abia duminica la zece dimineata m-am trezit. Pusesem telefonul sa sune, l-am auzit, insa eram prea epuizat ca sa ma mai pot ridica din pat. Aici e o buba: lipsa de vointa (indiferent cat de greu imi simteam corpul in miez de noapte).

A doua buba a fost sentimentul de lehamite in care m-am sculat duminica dimineata. Mi-a fost ciuda ca nu m-am putut trezi la 3 noaptea. (si ce daca ai lucrat sambata pana la patru dupa-amiaza?) Ideile, structura isi luasera zborul, am deschis notepad-ul si nu mai intelegeam nimic. Stiam ca tipul ce se culcase sambata seara imi transmisese ceva, imi daduse niste sarcini, iar eu, acum duminica dimineata, eram incapabil sa le implinesc. Bla, bla, mi-am deschis reader-ul, am pierdut cate ore citind bloguri de toate natiile si ma simteam din ce in ce mai prost. Nu m-am putut trezi, am pierdut ideile, n-am mai scris nimic.

Dupa cateva ore de rasfoit site-uri si-n pauza lipsei de inspiratie, m-am gandit sa rup vraja zilei cumparandu-mi o carte. Indiferent ce fac, in aceasta zi trebuie sa cumpar o carte. Initial am sperat la cartea asta, insa n-am gasit-o. Nici la salile Dalles, nici la Carturesti, nici la Kretzulescu.

Am frunzarit memoriile lui Marquez si ale lui Llosa, jurnalul american al lui Stelian Tanase, noutatile marca Rushdie si intr-un final mi-am luat Egoistul romantic. Cartea asta mi-a recomandat-o Ioana acum cateva luni si tot o amageam ca mi-o iau pana… mi-am luat-o. As fi vrut sa dau link catre ea, insa deocamdata isi aduce aportul inspirat doar pe bookblog.ro.

De fapt, tot ce-am scris pana aici este o introducere catre singurul lucru veritabil ce mi s-a intamplat duminica. Pe trotuar in fata mea, un copil de mana cu tatal sau si-a scapat din mana balonul. M-am aplecat si i l-am dat. Tatal mi-a zambit, mi-a multumit si-am trecut mai departe. Aceasta intamplare de cateva secunde a fost singurul contact de duminica cu un Celalalt. Evident, au mai fost persoane cu care am interactionat in ziua aceea: colegii de apartament, vanzatoarele etc., insa doar la faza cu balonul am simtit c-am intrat in legatura cu Celalalt. Sa se inteleaga, Celalalt nu este contabilizat in regula aia a agentilor de vanzari: fa-ti cinci contacte noi in fiecare zi, suna nu stiu cati oameni in fiecare zi. Celalalt e chestia aia ce-o intalnim in lume pentru ca am fost pregatiti s-o intalnim. Celalalt e universul care se intoarce catre tine nu pentru ca ai oferit ceva, ci pentru ca ai si uitat c-ai oferit ceva.

Revenind, I won’t.

Cea mai simpla si mai la indemana terapie este sa oferi ceva cuiva. Nu conteaza ce, nu conteaza cui. Conteaza doar dorinta curata de a oferi. Rezultatele sunt imediate.

De cateva zile sunt traumatizat de lipsa unui roman de citit. Cateva seri la rand nu am avut nici o pofta de scris, mi-am dorit doar sa ma intind in pat si sa citesc un roman. Am cateva romane aici, insa le-am tot citit si recitit, imi e sete de ceva nou, imi e dor sa ma cufund intr-o poveste proaspata. Am cautat incoace-incolo, am dat sfoara prin tara, insa n-a gasit mare lucru. Am prins Ferma animalelor, insa nimic. Nu ma motiveaza o alegorie scurta, ci ceva mai… amplu gen Sarbatoarea tapului, Conversatie la Catedrala (puteti sari cu recomandari).
De fapt, se intelege, problema este alta (Teroarea Istoriei), insa cu o carte buna parca ai merge si la Polul Nord (in ultimul numar din National Geographic e o poveste fascinanta in acest sens).

Ieri sau alaltaieri, de la munca am comandat de la Humanitas si Polirom trei carti: Jocul de smarald al lui Culianu, o carte de Nietzsche (am uitat care) si inca o carte (am uitat care).
De fapt, se intelege, problema este alta. Cartile sunt portile catre o lume din mine insumi ce doresc s-o recuperez.

Asta e una. A doua chestiune este faptul ca nu am avut timp nici macar sa ma las de tigari si am improvizat. Sunt fumator de Marlboro rosu scurt de vreo trei ani, imi plac la nebunie tigarile astea si ori de cate ori am fumat altceva, m-am simtit neimplinit. Ce-am facut pentru a ma demotiva inainte de a ma lasa cu totul? Am inceput sa fumez lights-uri (teroarea mea) dintre cele mai uracioase, mai uscate si mai plumbuite: Kent 8, Winston Lights, Lucky Strike Lights. Nu s-a schimbat mare lucru: am pastrat acelasi ritm (un pachet pe zi) dincolo si independent de gust. Nu gustul conteaza intr-o dependenta (ce descoperire!). E o incercare penibila in genul celui care pasionat fiind de fotbal si dorind sa se lase totusi, ar sparge toate mingile din fata lui pentru a nu fi ispitit sa mai traga un sut din cand in cand. Nu merge! Azi m-am enervat si mi-am cumparat (dupa patru zile de abstinenta) un pachet de Marlboro rosu si mi s-a parut o chestie veche ce parca-mi amintea de-o perioada revoluta. Psihologic, ceva s-a schimbat, e un inceput totusi.

Cred foarte mult in capacitatea umana de auto-amagire (ceva usor diferit de auto-sugestie). Daca ma conving ca ceea ce fac este important, pot depasi multe obstacole fizice (oboseala, frig, foame). Daca visez ca un sarpe m-a muscat de gat, e posibil ca dimineata trezindu-ma sa vad urmele muscaturii.

Acum, la final, ma mananca pielea sa-mi prezint si eu biroul (dupa o idee initiata de Manafu). Doar “biroul”, nu “de blogger”. Simplu si ascetic l-as caracteriza.

Nota:
De fapt, se intelege, aceasta insemnare nu e decat o scuza si o amanare a scrierii unor lucruri mai importante pe care le tot coc in mine de cateva saptamani/luni.