„Dacă mă cac pe masa asta, eu pot să mănânc cu rahatul în faţă, n-am nicio problemă, e o chestie de concentrare,“ ne explica Mircea.
Noi eram ameţiţi cu toţii şi râdeam cu lacrimi.
„Păi, Freud spune că e vorba de un catharsis.“
Mircea era colegul care întotdeauna îţi răspundea clinic la întrebarea ce mai faci.
„Am un puls la ficat, simt nişte dereglări la bilă, abia m-am căcat, mă ustură puţin fundul, mersi.“
Odată Alex s-a enervat şi i-a spus-o:
„Mă, noi te întrebăm din politeţe, nu trebuie să ne spui balada hemoroizilor tăi.“
Alex le trântea în faţă. Şi-a ratat şansa de a se culca cu cea mai bună bucată din an pentru că s-a certat cu ea pe motivul că ea e din Suceava şi el e din Botoşani.
„Suceava e un căcat de oraş, nu aveţi o discotecă faină, nu am găsit nici un bar deschis după miezul nopţii. Am cunoscut numai proaste în Suceava.“
El era foarte mândru de Botoşaniul lui şi de fetele de la liceul pedagogic din oraş. Cele mai tari maşini, cele mai bune fete, cele mai frumoase autocare se găsesc în Botoşani, locul prin care lumina a intrat în această ţară.
Singurul export cultural natal pe care nu-l înghiţea era Cristian Bădiliţă. Mă apucasem să-l citesc pe atunci şi Alex nu avea staretoată ziua.
„Iar citeşti Bădiliţă? Mai dă-o-n pula mea de treabă, te prosteşte Bădiliţă ăsta.“
Era totuşi cel mai simpatic din grup şi a rămas antologic modul cum arunca mâna în aer şi cu o seriozitate şi naturaleţe de invidiat îţi spunea:
„Mă, tu eşti un dobitoc — accent pe dobitoc, cum să spui aşa ceva când Hegel îţi arată clar că…?“
Fiecare avea buba lui. Cosmin era cu Nietzsche. Orice subiect, orice temă, orice discuţie asupra sortimentelor de gumă de mestecat erau toate umplute cu Nietzsche.
„Păi, stai aşa, că Nietzsche spune că…“
Alex murea de draci când îl vedea pe Cosmin cum se căca pe el în stilul ăsta. La o beţie s-a luat cu el pe Nietzsche, însă când Cosmin l-a întors cu forţe active şi reactive ale Istoriei, cu „să vezi ce spune Nietzsche“, s-a pierdut.
„Pula mea, trebuie să aflu ce sunt forţele astea,“ a conchis Alex.
Eu eram cu Eliade.
„Să mor dacă nu o să citesc Eliade până în anul patru şi am să-ţi fut tot sistemul,“ ameninţa Gim.
Gim era mai ciudat, nu scria nimic.
„Nu pot să scriu, nu îmi vine nimic.“
Până la urmă şi-a dat drumul. În anul trei, când Nicoleta (o tipă de pe palier, topită după el) i-a citit caietul în care tot scria, a rămas blocată: „Omul ăsta e nebun, cum poate scrie pagini întregi despre Nimic?“ Totuşi, pentru ea Gim era Gim.
„L-aş pupa în fund numai să stau cu el, să-l ascult, să-i fac de mâncare.“
Era în perioada heideggeriană pe atunci şi vrăjea o liceencă ce tocmai îşi dădea bacalaureatul.
„Auzi, Gim, când e proba orală la română?“
Gim ştia tot programul acelui bacalaureat.
„Mă duc cu Cosmin lângă cămin să bem o bere pe iarbă şi ghici cine iese din boscheţi? Gim cu neterminata aia!“
Pentru Alex, majoritatea fetelor erau neterminate, cuvânt ce cântărea mai mult în etichetarea incompletitudinii ontologice a femeii decât nespălată sau curvă.
Colegele noastre erau cele mai urâte studente, iar futabilitatea lor era de 1 pe o scară de la 1 la infinit. Bobocea era mai mare ca noi, era solidă — Marian o poreclise Spartacus — şi avea ataşate de fiinţa ei o pereche de ochelari şi multe coşuri. Când ne-a invitat la cheful ei, nu am refuzat-o, căci eram în primul an şi ne-am arătat dispuşi în a socializa cu colegele.
Bucur — o fată de la ţară ce văzuse doar filme de groază în adolescenţă — era foarte entuziasmată de noi, băieţii. Prea entuziasmată. Ne-a zăpăcit toată noaptea cu Cioran al ei.
„Voi aţi citit Cioran, ce părere aveţi despre ce spune Cioran în cutare carte, ştiţi ce a făcut Cioran când s-a certat în tinereţe cu Eliade?“
Noi eram muci, petrecerea avea loc la parter, iar Alex şi-a putut găsi drumul afară în patru labe.
Am vomitat şi eu, însă Alex era expert. Îşi băga mâna în gât şi decarta între tufe. Eu muream, juram pe toţi sfinţii că nu voi mai bea niciodată.
„Ce dracu’ e aşa urâtă senzaţia?“
Sorin se credea în Fight Club.
„Acum gândeşte-te, trăieşti cea mai tare clipă a vieţii tale, tot corpul tău se revoltă şi-ţi transmite mesaje, nu fugi!“
Eu aberam despre Hitler, Nicolae Iorga şi autostrăzile din Germania până când am început să tremur de frig.
„Hai înăuntru să bei o cafea,“ m-a luat Andreea.
Cu Andreea am furat din Gima după un concert Holograf, am luat-o de gât şi hai să mâncăm Snickers, Mars, Lion. Uitasem de camerele de supraveghere şi n-am apucat să mâncăm decât câteva batoane. Două namile ne-au băgat într-o cămăruţă, au început să izbească scaunele mimând nervii şi am plătit batoanele alea de zece ori în schimbul unei chitanţe.
„Ce înseamnă o copilărie grea trăită la ţară“, râdea Alex.
Bogdan din Hârlău avea lanţ. Şi-a cumpărat odată un lanţ din argint din banii pentru o săptămână. Fără ţigări, fără mâncare, după două zile stătea în pat si replica sugestiv la orice misto.
„Am lanţ. Şi totuşi am lanţ!“
El era cu Jung, însă în folclorul grupului nostru a rămas prin lanţul lui. De câte ori nu mai aveam bani, mâncare, ţigări şi ne plângeam, soluţia, mantra era lanţul. Dar am lanţ!
Sau:
„O să fie bine“, vorba lui Costel din Cavagineşti. La facultate,
în cămin, când venea beat, oriunde îl întâlneai, urma să fie cumva bine. Era poet şi într-o seară, sătul de mediocrităţile lumii, s-a
băgat sub pat şi n-a mai vrut să iasă:
„Refuz orice, refuz lumea.“
„Eşti un geniu, coaie,“ îi râdea Edy, care era Împaratul şi-şi băga pula în tot ce nu era regatul lui. Pe tren, când ne întorceam
acasă şi lângă noi s-au aşezat un călugăr şi o măicuţă, Edy a fost singurul care în tăcerea aia a scremut întrebarea oare cum e să dai o muie de pe cruce?
La fel ca Fiara de la bibliotecă. Un tip netuns, bărbos care citea mereu tratate groase de drept, mânca tot timpul covrigi cu căştile pe cap şi nu se sfia să râgâie în preţiozitatea acelei atmosfere.
Fusese poreclit Fiara căci, plăcându-i de o colegă de-a noastră, a urmărit-o într-o seară până la cămin, iar când a abordat-o, s-a rupt filmul cu ea.
Daniela din Tecuci. Drăguţă şi sapienţială. Odată am chemat-o afară din bibliotecă şi i-am spus că am visat că făceam sex amândoi. Am vrut s-o iau în braţe şi s-a chircit toată de frică.
Când şi-a revenit, a început să-mi explice cum eu probabil nu m-am pişat înainte de culcare şi tensiunea sublimată a vezicii mele a crăcănat acest vis.
„Să ştii că şi Freud spune acest lucru.“
Radu a murit de râs când i-am povestit.
„Cum pula mea să-ţi spună aşa ceva?“
De la el învăţasem să fiu direct. Făcea pe atunci poezia sexului oral. Se împrietenise cu nişte boboace de la economie, mânca tot timpul la ele şi le povestea în permanenţă despre aventurile lui.
Pe gât, pe păr, pe faţă, oriunde vrea el are voie să stropească.
„Voi nu ştiţi ce operă de artă este o femeie stropită pe faţă!“
„Sunt nişte rătăcite din Roman ce stau numai pe mIRC şi se întâlnesc cu toţi distruşii de la construcţii,“ ne povestea Radu.
Dintre colegii noştri, pe mIRC intra doar Augustin. Un catolic feroce la vreo 28 de ani, învăţător într-un sat învecinat. La sala de internet a facultăţii, în timp ce restul jucau şah online, el agăţa gagici până s-a îndrăgostit de o tipă din sală.
Într-o zi şi-a făcut curaj şi s-a dus după ea la baie. I-a propus să se culce cu el şi la refuzul ei singurul şi ultimul lui argument a fost că are tehnici.
„Am tehnici.“
Noi, vorba lui Alex, ne băteam pula de el.
„Vă salut cu respect, domnul Augustin.“
La orice curs, dacă vreunul din profesori menţiona o chestiune religioasă, Augustin intervenea automat:
„Păi, ştiţi că Papa spune altfel, Biserica Catolică este aşa şi pe dincolo.“
Acestea au rămas pasiunile lui, Biserica Catolică şi femeile.
„Nu poţi să-mi faci rost de o fată?“
Marele cuceritor a rămas Sportivul, cu care am stat în anul III în cameră. Deşi student la sport în cameră cu patru filozofi, ne înţelegeam bine cu el. Nu se prea băga în discuţiile noastre, însă era interesat de ce citeam. În opinia lui, Alex citea Opere celebre, iar eu doar Baudolino. Era înnebunit pe atunci.
„Iar Baudolino, îl citeşti de o lună!“
Peste câteva luni, urmându-mi pasiunea de atunci pentru Eco, am găsit la bibliotecă Minunea Sfântului Baudolino. Nu ştiu cum o aruncasem pe patul Sportivului, iar seara când a venit în cameră credea că tot universul e al lui. Când să se aşeze în pat, o carte.
Când a luat-o în mână şi i-a citit titlul, a înlemnit. Dacă i-ai fi făcut o poză, ai fi spus că a văzut moartea în faţă. Baudolino părea să îl urmărească peste tot.
De ziua lui primise de la fată o carte şi era foarte mândru.
Pierre Hadot. „Uite, ce carte filozofică mi-a dat să citesc.“
Le-a cerut la toţi părerea, însă numai eu m-am găsit să-i spun că am văzut-o la reducere. 15.000 de lei. Alex în bunătatea lui era să mă bată. „Nu puteai şi tu să taci?“
Iulică era basarabean, iar din prima zi când a venit cu noi, ne-a îmbătat pe toţi. Un var de-al lui murise de cancer şi ne îndemna să bem pentru el. Vărul acela murea de fiecare dată cand Iulică se întorcea de acasă. Topea toţi banii pe băutură în două zile şi apoi o lună întreagă stătea ca un yoghin întins în pat.
Avea mâncare, însă nu avea ţigări.
Dimineaţa cerea de la Alex, la amiază de la Gim, după-amiaza de la mine, iar seara de la Cosmin.
Odată când am băut toată noaptea şi el dormea ca acelaşi yoghin, s-a trezit brusc, s-a uitat la noi cu ochii strânşi şi, în uimirea noastră, ne-a întrebat cu toată amărăciunea lui serioasă:
„Ce înseamnă agarici?“
Era cuvântul cu care Alex descria incompletitudinea ontologică masculină.
Când noi beam pe iarbă, iar pe terenul de lângă cămin jucau fotbal nişte studenţi în fundul gol, le povesteam cum am agăţat o tipă de pe mIRC pentru prima oară.
Era o poetă camuflată în trup de studentă la economie şi-am ieşit în Corso. Eram ca doi porumbei ce promiteau mult până la episodul cu nota de plată. Eu scot banii, ea nimic. Chelnerul se uită la noi, eu mă uit la mobil, poeta se uită la mîne, eu mă uit la ea.
„Hai plăteşte şi mergem în parc,“ îi spun.
Cască ochii şi zice că nu are nici un ban, mă caut şi eu, nici un ban. Mă mai caut încă o dată până apare o namilă de bodyguard zâmbînd.
„Tu scoţi fata în oraş şi nu ai bani să plăteşti?“
Poeta îşi ia cuprinsă de draci pachetul de ţigări, geaca şi fuge.
Eu răman să tratez cu namila şi-i las până la urmă buletinul. Ies afară şi întreb doi studenţi beţi dacă au văzut o fată ce tocmai a ieşit din Corso.
„Mamă, ce fugea! Ce i-ai făcut, prietene?“
