Vrei să devii o simplă notă de subsol la poveștile celorlalți?

Expresia „am ajuns la concluzia“ ar trebui înlocuită cu „am ajuns să mă întreb“. În general, ajungerea la o concluzie trădează un eșec al demersului de cunoaștere. Soluția începe să apară atunci când cineva pune întrebarea corectă, iar nu când se ajunge la o concluzie.

Vulnero înseamnă în latină a răni, a vătăma și este strămoșul cuvântului vulnerabil. Posibilitatea de a fi rănit. Acea calitate a oricărei ființe expuse stimulilor și înțelegerii celor din jur.

Posibilitatea de a fi rănit nu este sinonimul neputinței, ci poartă miezul încrederii care vine la pachet cu faptul de a fi printre oameni. Nu există alternativă la riscul încrederii ce o acordăm celorlalți, la fel cum nu există alternativă la șansa de a fi rănit.
În binomul format de cel care rănește și cel care este rănit, ascendentul se află de partea „victimei“. Majoritatea poveștilor care formează lumea este creată de victime, de cei vulnerabili.
Povestea este apanajul celor care au curajul să se expună.

Expunerea este un proces natural înscris în ordinea lucrurilor, la fel cum dezlipirea este sfârșitul tuturor etichetelor produselor contrafăctute. Vulnerabilitatea sau libertatea de a te naște ori de câte ori dorești este șansa de a te reconstrui din mers, de a te reinventa, de a te instala și-a dezinstala de nenumărate ori.
Cei rigizi, cei permanent identici cu sine ajung extrem de repede la concluzii, se cred invulnerabili și se privează de posibilitatea unui zbor.

Vulnerabilitatea este un ritual de trecere, este acel proces inițiatic în care o lume moare și o alta nouă renaște. Este mobilitatea înscrisă in jocul ființei, accesul la poveste.

În planul poveștilor, cei neexpuși nu există, pentru că nu au niciun loc geometric afectiv așezat în fața celorlalți. Nu ai de unde să îi iei, nu ai de ce anume să te legi. Sunt hărți cu spații goale, fără legendă. Asemenea personaje de umbră există mai puțin și se zbat în spațiul intermediar creat de poveștile celorlalți.
În această zbatere nu există creație, în această împrejmuire de umbre există doar reacții și reflexii. Neexpușii se trezesc întotdeauna incluși în poveștile celorlalți, trăiesc reacționând la poveștile celorlalți la fel cum paramecii trăiesc reacționând la stimulii din mediu.

Care este diferența dintre o euglenă și un om care se zbate în ne-povestea sa?

Vulnerabilitatea este șansa de a-ți putea juca propriul rol, iar opusul ei — refuzul unui tip de încredere care te expune — este neputința de a-l juca pe acela al propriului sufleor.

Singurul management inspirat al unui om care a fost rănit este continuarea deschiderii. Majoritatea se închid și se retrag să-și lingă rănile. În mod curios însă, majoritatea rănilor se creează și se perpetuează în această retragere.

Refuzul de a te expune este șansa de-a deveni o simplă notă de subsol la poveștile celorlalți. Este dorința interesantă de a te lăsa scris cu un font mai mic, iar noi nu vrem acest lucru, nu-i așa?

Din discotecile anilor '90

Papa Dee – Angel

Solid Base – All my life

Outhere Brothers – Boom Boom Boom

C- BLOCK- Everything’s good

Rednex – Old Pop In An Oak

Reel 2 Real – I like to move it

Fun Factory – Don’t Go Away


Jessica Jay – CaSablanca

E-Type – I Just Wanna Be With U

Blue System – You are lyin`

Blue System – BABY BELIEVE ME

Head Hunter – Revolution in Paradise

Blackstreet – No Diggity

El Paso – Matador

Magic Affair – In the Middle of the Night

PANDERA – Joy And Fun

Duck Dawn – House of Rising Sun

A trai pentru a-ti povesti viata

1080_2.gif

Nascut intr-o familie mare, cu unsprezece frati, o multime de matusi, bunici si copii din flori ai tatalui sau, Gabriel si-a dezvoltat insolitul destinului sau intr-un univers la fel de magic ca cel descris in romanele sale.

Era adolescent sfrijit care stia sa cante si sa deseneze, s-a inscris la liceu impresionand directorul cu lecturile sale precoce, a fost dezvirginat de una din doamnele de la o casa de toleranta, s-a inscris la Facultatea de Drept din Bogota pentru a-si multumi parintii (mai ales tatal), apoi s-a lasat facultatea in anul II, a lucrat in presa si-a trait o mare parte din tinerete intr-o precaritate financiara demna de invidiat. Cam acesta ar fi rezumatul abrupt si nedrept al primului volum (din cele trei proiectate) din memoriile lui Gabriel Garcia Marquez.

A primis destul de repede confirmarea talentului sau scriitoricesc (a publicat cateva povestiri intr-o revista exigenta cu o primire calduroasa unui reputat critic literar de atunci), insa in momentul cand volumul se incheie a reusit sa-si publice accidental un singur roman pe care el nu dadea multi bani.

Am gasit si-o doza de amintiri initiale contrafacute (la fel ca in memoriile lui Eliade si ale lui Jung). Mic fiind, urla sa vina cineva sa-i schimbe scutecele murdare de caca si, explica autorul, “nu era vorba de o prejudecata de igiena, ci de o razvratire estetica, si prin staruinta prin care imi dainuie in memorie cred ca a fost prima mea traire de scriitor.”

Am vazut tablou cultural al unei tari extrem de dinamice si complexe, al unei oaze in care catolicismul se imbina interesant cu fondul popular pre-crestin, in care vocatia caraibiana se imbina cu cea continentata, episoade de razboi civil, rememorari ale prieteniei cu Fidel Castro si o iubire care mi-a adus aminte de Dragoste in vremea holerei.

Ce-am remarcat aparte: constientizarea destul de devreme a destinului sau de scriitor. Accentul nu mi s-a parut a cadea pe talentul inascut, ci pe profesionalismul cu care a ramas fidel acestui gand. Citea mult, primea multe recomandari de lectura de la prietenii sai, exersa mult incercand sa dezlege secretele structurii romanelor mari, a lucrat in presa si-a prins multe stiri/povesti interesante, putea sa accepte ca uneori ceea ce scrie era extrem de banal si nereusit.

Cateva citate:

“Cu ele (Insula Comorii, Contele de Monte Cristo), ca si cum O mie de nopti, am invatat sa nu uit niciodata ca ar trebui sa citim numai cartile care ne obliga sa le recitim.”

“Agentia de pompe funebre L’Equitativa a instalat un anunt urias la iesirea din oras: Nu goniti, noi va asteptam!

“…unde pastra doar cartile care trebuiau citite pentru a trai fara remuscari”.

“Rilke: Daca socotiti ca sunteti in stare sa traiti fara a scrie, nu scrieti.”

O femeie urla

Azi dimineata la metrou Victoriei, in timp urcam, la celalalte scari rulante s-a auzit un urlet ce m-a inghetat. A durat cateva secunde pana am vazut o femeie cazuta intre trepte ce era taraita in sus de cruzimea acelui mecanism infernal. Cei de pe treptele de langa ea n-au schitat nici un gest. Probabil se impiedicase, cazuse si fusta ii fusese prinsa intre trepte. Oamenii de la cealalta scara rulanta, ajungand sus s-au oprit sa se uite de unde veneau urletele. Au inceput cativa sa tipe sa se opreasca scarile rulante si in cateva secunde s-au oprit.

Sotronul din sala de lectura

Cosimo de Medici incredintase marelui umanist florentin Marsilio Ficino (1433-1499) traducerea manuscriselor lui Platon si Plotin pe care le achizitionase de mai multi ani. Insa, cam prin 1460, Cosimo cumpara un manuscris din Corpus Hermeticum si ii cere lui Ficino sa-i dea imediat o traducere in latina; acesta pune deoparte Dialogurile si incepe in graba traducerea textelor hermetice.

Acest simplu fragment ma fascineaza de multi ani. Am citat aici din Istoria credintelor…, insa “povestea” a mai fost repetata si reformulata de Eliade in Nostalgia originilor si Ocultism, vrajitorie si mode culturale.
Ce-l motivase pe Cosimo de Medici sa amane traducerea celor doi stalpi ai antichitatii clasice grecesti pentru urgenta manuscrisului atribuit lui Hermes Trismegistus? Cat de mare era prestigiul acestuia in acele vremuri si cat de adanca era insatisfactia fata de viziunea oficiala scolastica a crestinismului occidental?

In opinia lui Eliade, Renasterea n-ar fi fost posibilia fara aportul ideilor si curentelor subterane, neoficiale. Fara fascinatia pe care au avut-o umanistii fata de conceptiile pre-crestine. Fara nostalgia catre o religie promordiala, transistorica.

Pico della Mirandola invata ebraica pentru a se initia in Kabbala, iar papa Alexandru al VI-a comanda o fresca abundand de simboluri hermetice. E ca si cum avand la dispozitie o biblioteca intreaga, ai desena un sotron in sala de lectura si-ai petrece zile intregi pentru descifrarea misterului sau. Giordano Bruno prevedea reintoarcerea iminenta a religiei vechilor egipteni, iar Persia mitica a lui Zoroastru devine hit. Mai tarziu, Newton, un parinte deja modern, era de-a dreptul fascinat si interesat de alchimie.

La anumite momente date, anumiti oameni au refuzat viziunea asupra lumii pe care cultura oficiala (se poate citi si mijloc de presiune) o oferea membrilor sai. Au incercat sa vada dincolo de orizontul provincial lasandu-se fascinati de idei camuflate in tratate obscure, purtati de nostalgia unor surse spirituale primordiale, cautand sensuri ascunse, pierdute si nerecuperate.

Nu stiu daca toate acestea sunt simple nostalgii spirituale, daca tradeaza o neincredere sanatoasa in modul de transmitere de la o generatie la alta a zestrei culturale sau daca este iluzia acelui adevar rezervat celor putin sau daca, dimpotriva, este incercarea acelor intuitii ce subzistau la nivelul curentelor populare, daca tradeaza rezistenta la modurile institutionale si centrale de propagare ale unor viziuni asupra lumii, insa ma intreb ce s-a pierdut intre timp pentru ca sotronul sa devina, dintr-un labirint initiatic intr-un oficial “joc de copii în care jucatorii lovesc cu piciorul o pietricica, facand-o sa treaca printr-o serie de patrate desenate pe pamant”?

Amatorul

In ultimele doua zile 1184 persoane au citit articolul despre Ion Iliescu de pe adrese pornind de la commission europeenne pana la american international school of bucharest. Trecand prin cateva ziare si ministere. 1184 persoane care au stat in fata articolului un interval mediu de 06:06 minute. Cativa mi-au spus ca l-au primit si pe messenger.
In urma articolului, linkul catre acest blog a fost scos din recomandarile blogului ioniliescu.wordpress.com si din alte cateva bloguri. Destui m-au anatemizat si destui s-au revoltat. Mi s-a facut rau si am avut ameteli.
Articolul va ramane postat pe aceleasi servere care se impotrivesc unui anumit tip de memorie.

Nu-mi place sa contextualizez pana la justificare vinovatia unui om. Dintr-o copilarie grea poate rezulta si un criminal in serie si un pictor genial. Nu explica si nu justifica mare lucru.

Mi-a placut mult interviul cu Ion Iliescu realizat de Adrian Cristea. As adauga doar un amanunt. Numele lui Ion Iliescu ca alternativa la Nicolae Ceausescu (deci in cadrul aceluiasi sistem) se vechicula inca de la inceputul anilor ’80. Intr-o emisiune de la Europa Libera de atunci, Monica Lovinescu povestea acest lucru. Intr-un film de la revolutie, un general de armata preciza si el amanuntul: au existat pregatiri si culise pentru rasturnarea lui Ceausescu, iar in centrul acestora statea numele lui Ion Iliescu. Mai tarziu, in multe din documentarele despre revolutie transmise de televiziunea de stat, acest episod a fost sters.

Trecand peste acest precizari ajung la motivul acestui post. Intr-un alt episod, Laura mi-a aratat un scurt metraj care mi-a placut mult. Se numeste Amatorul. Are 15 minute, isi merita fiecare minut si va urez vizionare placuta.

Domnule Iliescu, haideţi să vă ne-întâlnesc!

Multe din relele autohtone actuale îmi par a-şi avea cauza în modul cum s-au întâmplat primii ani după revoluţia din decembrie 1989. Mai precis, modul cum regimul Iliescu a gestionat acei ani. Contrafăcând o trecere de la un regim comunist la un altul cu faţă umană. Permiţând fostelor cadre să-şi păstreze pozitiile, permiţându-le să se arunce în afaceri, facilitându-le tranziţia în noul capitalism şi simţ civic românesc. Toleranţa lui Iliescu de atunci a încurajat corupţia generalizată de mai târziu şi a creat cadrul instituţional favorabil afacerilor dubioase şi privatizărilor interesante.

Regimul Iliescu a fost cel care a adoptat o politică a liberalizării în paşi mărunţi şi a creat genul de activitate a unui stat care îşi spală în fiecare zi câte un dinte, iar la sfârşitul lunii se miră de ce îi miroase gura. Iliescu a fost cel care a înăbuşit manifestaţiile din iunie ’90, care a cenzurat şi-a descurajat orice tentativă de opoziţie politică în acei ani şi a făcut cu putinţă excursia minerilor la Bucureşti. Nici o carismă politică nu poate şterge aceste lucruri!

Iliescu a făcut posibilă existenţa unei generaţii de perdanţi ai istoriei. O generaţie a părinţilor noştri care nu s-au bucurat nici înainte, nici după. Au suportat un regim comunist, au fost păcăliţi de un regim democratic, au fost momiţi cu măsuri populiste şi apoi tărâţi cinic printr-o tranzitie de căcat.

Domnule Iliescu, vă rog ştergeţi-mă din blogroll-ul şi recomandările dumneavoastră! Am fost prezent la dezbaterea din Club A alături de ceilalţi bloggeri, însă m-am bucurat că v-am ne-întâlnit încă o dată şi îmi cer scuze în mod personal că nu pot inventa noi metode de spălare ale obrazului.

Domnule Iliescu, am râs cu lacrimi (nu este o metaforă) auzindu-vă discursul şi textele. V-am regăsit acelaşi din amintirile mele televizate de acum 7-10-15 ani. Aţi repetat – pentru a câta oară? – “corupţia nu este un fenomen românesc, există în toată lumea”. Aţi evitat cu o naturaleţe de Miss Univers răspunsurile la întrebări, aţi divagat pe toate temele, aţi lasat microfonul în jos răspunzând la definiţia blogului, aţi afişat acelaşi zâmbet sinistru şi am fost încă o dată cobaii sincerităţii cu care vă minţiţi.

La aceeaşi dezbatere cu bloggeri nu aţi ezitat să aruncati săgeţi către GDS, nu aţi uitat să ne învăţaţi despre lipsa de oportunitate a votului uninominal şi a cotei unice de impozitare. Aţi spus că fundamentul democratic sunt partidele la fel cum înainte sustineaţi că partidele sunt demodate.

Aveţi nevoie de o comisie, domnule Iliescu! O comisie condusă de un comitet spontan (vă plac adunările spontane: blogosfera e spontană, aţi spus, cum fel cum probabil au fost spontani şi minerii) care să vă analizeze gesturile, mimica şi interiorizarea unui tip de discurs. O comisie care să se întrebe dacă PR-ul n-a fost cumva inventat la Moscova, o comisie care să se gândească dacă manipularea mulţimilor e un dat înnăscut sau este o vocaţie moşită pe parcurs şi o comisie care să-şi bage nasul prin nişte dosare restante.

Nu-mi permit să vă admir calităţile de politician din acelaşi motiv pentru care nu mă interesează estetica unei securi care taie un gât, frumuseţea mişcărilor unei maini care fură sau diafanul unui zâmbet care înşeală.

Domnule Iliescu, am fost împreună în acelaşi spaţiu al dezbaterii mărginit de patru pereţi, însă nu ne-am găsit deloc contemporani. Aţi părut decupat dintr-un alt film, dintr-un film în care dumneavoastră emiteaţi facturi istorice, iar noi cu zâmbetul pe buze şi cu o memorie colectivă scurtă acceptăm să le plătim.
Nu vreau să fac parte din încă o generaţie care îşi va proiecta realizările asupra copiilor, la fel cum nu doresc să-mi aflu istoria naţională din zvonuri.

Aţi inaugurat pentru tinerele generaţii registrul în care politica e o curvă, iar nu doar simpla administrare a treburilor cetîţii. Aţi creat premisele demonizării unei preocupări civice care s-a transpus în mod ciudat în miopia politică a tinerilor din jur. Miopie care poate fi fatală pe termen lung. Generatia idealistă şi bine intenţionată a tinerilor interbelici au umplut rândurile mişcării legionare cu aceeaşi exasperare faţă de politicieni corupţi şi arivişti pe care o resimt şi acum în jurul meu.

De ce să nu recunosc, Iliescu este probabil (ar mai fi un Păunescu, un Vadim, un etc.) singurul politician cu care n-aş dori să dau mâna nici dintr-o simplă formalitate de salon. În registrul moral şi istoric în care îl judec, nu există nuanţe şi jumatăţi de măsură. E ca şi cum ai spune, discutând despre Holocaust, că nici evreii nu erau uşă de biserică.

Domnule Iliescu, ați ajuns cu bine și v-ați descurcat de minune în politica autohtonă, însă nu vreau să parveniți în același stil și în cărțile noastre de istorie.

Au mai scris si-am mai citit la: Adrian Cristea, Andrei RoscaGabriela Savitsky, Cristian Greger si multi altii.
Rezumate video la piticu.ro si un interviu interesant cu Ion Iliescu la cristealizari.com.

My karma ran over your dogma

„Dacă mă cac pe masa asta, eu pot să mănânc cu rahatul în faţă, n-am nicio problemă, e o chestie de concentrare,“ ne explica Mircea.
Noi eram ameţiţi cu toţii şi râdeam cu lacrimi.
„Păi, Freud spune că e vorba de un catharsis.“
Mircea era colegul care întotdeauna îţi răspundea clinic la întrebarea ce mai faci.
„Am un puls la ficat, simt nişte dereglări la bilă, abia m-am căcat, mă ustură puţin fundul, mersi.“
Odată Alex s-a enervat şi i-a spus-o:
„Mă, noi te întrebăm din politeţe, nu trebuie să ne spui balada hemoroizilor tăi.“

Alex le trântea în faţă. Şi-a ratat şansa de a se culca cu cea mai bună bucată din an pentru că s-a certat cu ea pe motivul că ea e din Suceava şi el e din Botoşani.
„Suceava e un căcat de oraş, nu aveţi o discotecă faină, nu am găsit nici un bar deschis după miezul nopţii. Am cunoscut numai proaste în Suceava.“
El era foarte mândru de Botoşaniul lui şi de fetele de la liceul pedagogic din oraş. Cele mai tari maşini, cele mai bune fete, cele mai frumoase autocare se găsesc în Botoşani, locul prin care lumina a intrat în această ţară.
Singurul export cultural natal pe care nu-l înghiţea era Cristian Bădiliţă. Mă apucasem să-l citesc pe atunci şi Alex nu avea staretoată ziua.
„Iar citeşti Bădiliţă? Mai dă-o-n pula mea de treabă, te prosteşte Bădiliţă ăsta.“
Era totuşi cel mai simpatic din grup şi a rămas antologic modul cum arunca mâna în aer şi cu o seriozitate şi naturaleţe de invidiat îţi spunea:
„Mă, tu eşti un dobitoc — accent pe dobitoc, cum să spui aşa ceva când Hegel îţi arată clar că…?“

Fiecare avea buba lui. Cosmin era cu Nietzsche. Orice subiect, orice temă, orice discuţie asupra sortimentelor de gumă de mestecat erau toate umplute cu Nietzsche.
„Păi, stai aşa, că Nietzsche spune că…“
Alex murea de draci când îl vedea pe Cosmin cum se căca pe el în stilul ăsta. La o beţie s-a luat cu el pe Nietzsche, însă când Cosmin l-a întors cu forţe active şi reactive ale Istoriei, cu „să vezi ce spune Nietzsche“, s-a pierdut.
„Pula mea, trebuie să aflu ce sunt forţele astea,“ a conchis Alex.

Eu eram cu Eliade.
„Să mor dacă nu o să citesc Eliade până în anul patru şi am să-ţi fut tot sistemul,“ ameninţa Gim.

Gim era mai ciudat, nu scria nimic.
„Nu pot să scriu, nu îmi vine nimic.“
Până la urmă şi-a dat drumul. În anul trei, când Nicoleta (o tipă de pe palier, topită după el) i-a citit caietul în care tot scria, a rămas blocată: „Omul ăsta e nebun, cum poate scrie pagini întregi despre Nimic?“ Totuşi, pentru ea Gim era Gim.
„L-aş pupa în fund numai să stau cu el, să-l ascult, să-i fac de mâncare.“
Era în perioada heideggeriană pe atunci şi vrăjea o liceencă ce tocmai îşi dădea bacalaureatul.
„Auzi, Gim, când e proba orală la română?“
Gim ştia tot programul acelui bacalaureat.
„Mă duc cu Cosmin lângă cămin să bem o bere pe iarbă şi ghici cine iese din boscheţi? Gim cu neterminata aia!“

Pentru Alex, majoritatea fetelor erau neterminate, cuvânt ce cântărea mai mult în etichetarea incompletitudinii ontologice a femeii decât nespălată sau curvă.

Colegele noastre erau cele mai urâte studente, iar futabilitatea lor era de 1 pe o scară de la 1 la infinit. Bobocea era mai mare ca noi, era solidă — Marian o poreclise Spartacus — şi avea ataşate de fiinţa ei o pereche de ochelari şi multe coşuri. Când ne-a invitat la cheful ei, nu am refuzat-o, căci eram în primul an şi ne-am arătat dispuşi în a socializa cu colegele.

Bucur — o fată de la ţară ce văzuse doar filme de groază în adolescenţă — era foarte entuziasmată de noi, băieţii. Prea entuziasmată. Ne-a zăpăcit toată noaptea cu Cioran al ei.
„Voi aţi citit Cioran, ce părere aveţi despre ce spune Cioran în cutare carte, ştiţi ce a făcut Cioran când s-a certat în tinereţe cu Eliade?“
Noi eram muci, petrecerea avea loc la parter, iar Alex şi-a putut găsi drumul afară în patru labe.
Am vomitat şi eu, însă Alex era expert. Îşi băga mâna în gât şi decarta între tufe. Eu muream, juram pe toţi sfinţii că nu voi mai bea niciodată.
„Ce dracu’ e aşa urâtă senzaţia?“
Sorin se credea în Fight Club.
„Acum gândeşte-te, trăieşti cea mai tare clipă a vieţii tale, tot corpul tău se revoltă şi-ţi transmite mesaje, nu fugi!“
Eu aberam despre Hitler, Nicolae Iorga şi autostrăzile din Germania până când am început să tremur de frig.
„Hai înăuntru să bei o cafea,“ m-a luat Andreea.

Cu Andreea am furat din Gima după un concert Holograf, am luat-o de gât şi hai să mâncăm Snickers, Mars, Lion. Uitasem de camerele de supraveghere şi n-am apucat să mâncăm decât câteva batoane. Două namile ne-au băgat într-o cămăruţă, au început să izbească scaunele mimând nervii şi am plătit batoanele alea de zece ori în schimbul unei chitanţe.
„Ce înseamnă o copilărie grea trăită la ţară“, râdea Alex.

Bogdan din Hârlău avea lanţ. Şi-a cumpărat odată un lanţ din argint din banii pentru o săptămână. Fără ţigări, fără mâncare, după două zile stătea în pat si replica sugestiv la orice misto.
„Am lanţ. Şi totuşi am lanţ!“
El era cu Jung, însă în folclorul grupului nostru a rămas prin lanţul lui. De câte ori nu mai aveam bani, mâncare, ţigări şi ne plângeam, soluţia, mantra era lanţul. Dar am lanţ!

Sau:
„O să fie bine“, vorba lui Costel din Cavagineşti. La facultate,
în cămin, când venea beat, oriunde îl întâlneai, urma să fie cumva bine. Era poet şi într-o seară, sătul de mediocrităţile lumii, s-a
băgat sub pat şi n-a mai vrut să iasă:
„Refuz orice, refuz lumea.“

„Eşti un geniu, coaie,“ îi râdea Edy, care era Împaratul şi-şi băga pula în tot ce nu era regatul lui. Pe tren, când ne întorceam
acasă şi lângă noi s-au aşezat un călugăr şi o măicuţă, Edy a fost singurul care în tăcerea aia a scremut întrebarea oare cum e să dai o muie de pe cruce?

La fel ca Fiara de la bibliotecă. Un tip netuns, bărbos care citea mereu tratate groase de drept, mânca tot timpul covrigi cu căştile pe cap şi nu se sfia să râgâie în preţiozitatea acelei atmosfere.
Fusese poreclit Fiara căci, plăcându-i de o colegă de-a noastră, a urmărit-o într-o seară până la cămin, iar când a abordat-o, s-a rupt filmul cu ea.

Daniela din Tecuci. Drăguţă şi sapienţială. Odată am chemat-o afară din bibliotecă şi i-am spus că am visat că făceam sex amândoi. Am vrut s-o iau în braţe şi s-a chircit toată de frică.
Când şi-a revenit, a început să-mi explice cum eu probabil nu m-am pişat înainte de culcare şi tensiunea sublimată a vezicii mele a crăcănat acest vis.
„Să ştii că şi Freud spune acest lucru.“

Radu a murit de râs când i-am povestit.
„Cum pula mea să-ţi spună aşa ceva?“
De la el învăţasem să fiu direct. Făcea pe atunci poezia sexului oral. Se împrietenise cu nişte boboace de la economie, mânca tot timpul la ele şi le povestea în permanenţă despre aventurile lui.
Pe gât, pe păr, pe faţă, oriunde vrea el are voie să stropească.
„Voi nu ştiţi ce operă de artă este o femeie stropită pe faţă!“
„Sunt nişte rătăcite din Roman ce stau numai pe mIRC şi se întâlnesc cu toţi distruşii de la construcţii,“ ne povestea Radu.

Dintre colegii noştri, pe mIRC intra doar Augustin. Un catolic feroce la vreo 28 de ani, învăţător într-un sat învecinat. La sala de internet a facultăţii, în timp ce restul jucau şah online, el agăţa gagici până s-a îndrăgostit de o tipă din sală.
Într-o zi şi-a făcut curaj şi s-a dus după ea la baie. I-a propus să se culce cu el şi la refuzul ei singurul şi ultimul lui argument a fost că are tehnici.
„Am tehnici.“
Noi, vorba lui Alex, ne băteam pula de el.
„Vă salut cu respect, domnul Augustin.“
La orice curs, dacă vreunul din profesori menţiona o chestiune religioasă, Augustin intervenea automat:
„Păi, ştiţi că Papa spune altfel, Biserica Catolică este aşa şi pe dincolo.“
Acestea au rămas pasiunile lui, Biserica Catolică şi femeile.
„Nu poţi să-mi faci rost de o fată?“

Marele cuceritor a rămas Sportivul, cu care am stat în anul III în cameră. Deşi student la sport în cameră cu patru filozofi, ne înţelegeam bine cu el. Nu se prea băga în discuţiile noastre, însă era interesat de ce citeam. În opinia lui, Alex citea Opere celebre, iar eu doar Baudolino. Era înnebunit pe atunci.
„Iar Baudolino, îl citeşti de o lună!“
Peste câteva luni, urmându-mi pasiunea de atunci pentru Eco, am găsit la bibliotecă Minunea Sfântului Baudolino. Nu ştiu cum o aruncasem pe patul Sportivului, iar seara când a venit în cameră credea că tot universul e al lui. Când să se aşeze în pat, o carte.
Când a luat-o în mână şi i-a citit titlul, a înlemnit. Dacă i-ai fi făcut o poză, ai fi spus că a văzut moartea în faţă. Baudolino părea să îl urmărească peste tot.
De ziua lui primise de la fată o carte şi era foarte mândru.
Pierre Hadot. „Uite, ce carte filozofică mi-a dat să citesc.“
Le-a cerut la toţi părerea, însă numai eu m-am găsit să-i spun că am văzut-o la reducere. 15.000 de lei. Alex în bunătatea lui era să mă bată. „Nu puteai şi tu să taci?“

Iulică era basarabean, iar din prima zi când a venit cu noi, ne-a îmbătat pe toţi. Un var de-al lui murise de cancer şi ne îndemna să bem pentru el. Vărul acela murea de fiecare dată cand Iulică se întorcea de acasă. Topea toţi banii pe băutură în două zile şi apoi o lună întreagă stătea ca un yoghin întins în pat.
Avea mâncare, însă nu avea ţigări.
Dimineaţa cerea de la Alex, la amiază de la Gim, după-amiaza de la mine, iar seara de la Cosmin.

Odată când am băut toată noaptea şi el dormea ca acelaşi yoghin, s-a trezit brusc, s-a uitat la noi cu ochii strânşi şi, în uimirea noastră, ne-a întrebat cu toată amărăciunea lui serioasă:
„Ce înseamnă agarici?“
Era cuvântul cu care Alex descria incompletitudinea ontologică masculină.

Când noi beam pe iarbă, iar pe terenul de lângă cămin jucau fotbal nişte studenţi în fundul gol, le povesteam cum am agăţat o tipă de pe mIRC pentru prima oară.
Era o poetă camuflată în trup de studentă la economie şi-am ieşit în Corso. Eram ca doi porumbei ce promiteau mult până la episodul cu nota de plată. Eu scot banii, ea nimic. Chelnerul se uită la noi, eu mă uit la mobil, poeta se uită la mîne, eu mă uit la ea.
„Hai plăteşte şi mergem în parc,“ îi spun.
Cască ochii şi zice că nu are nici un ban, mă caut şi eu, nici un ban. Mă mai caut încă o dată până apare o namilă de bodyguard zâmbînd.
„Tu scoţi fata în oraş şi nu ai bani să plăteşti?“
Poeta îşi ia cuprinsă de draci pachetul de ţigări, geaca şi fuge.
Eu răman să tratez cu namila şi-i las până la urmă buletinul. Ies afară şi întreb doi studenţi beţi dacă au văzut o fată ce tocmai a ieşit din Corso.
„Mamă, ce fugea! Ce i-ai făcut, prietene?“

Reteta culinara: Gemistos Plethon

Reteta de azi (suna atat de natural genul acesta de introducere, de parca am prezentat retete culinare pe acest blog de cand ma stiu) se numeste Gemistos Plethon. Fara prea multa bibliografie, intram deja in compozitie:
– 3 bucati carnati de porc de casa (sau de casa de porc)
– 500 gr cartofi pai (de fapt, nu stiu cate grame, insa suna mai credibil astfel)
– o cutie cu ciuperci
– 2 oua
– 1 ceapa
– 1 snop de marar
– niste curry
– o branza oarecare (de regula, una de vaca care se topeste fara prea multe artificii)
– 1 doza de bere. Se va vedea mai tarziu rolul ei. Nu vreau sa se creada c-a ramas in poza de mai jos pentru ca n-am stiut s-o sterg in Photoshop.
– destul ulei

picture-034.jpg

Mod de preparare:
Uimitor, insa mai intai se pun cartofii la prajit. Dupa 5-6 minute se sareaza cartofii, se taie carnatii si se arunca peste cartofi. Apoi se invarte totul pentru a nu lasa carnatii deasupra, astfel ei castigandu-si o aranjare strategica in tigara.
In etapa a doua se intampla in ordine cronologica urmatoarele:
– se taie ceapa si se arunca in tigaie exact inainte de-a mai intoarce inca o data cartofii
– se presara curry-ul
– se arunca si mararul
– se arunca ciupercile.
Atentie la ciuperci: fiind imbibate de apa, aruncate pur si simplu intr-o tigaie pe foc, incep sa pocneasca. Se tine capacul deasupra.

In tot timpul acestor scheme gastronomice, totul se intampla cu capacul deasupra si la foc mediu. Apa din cartofi se evapora, se depune pe capac si astfel cartofii se vor praji mai moi si mai dulci. Nimeni intreg la cap nu vrea cartofi prajiti uscati si tari. Preview:

picture-044.jpg

In a treia etapa (ultima) se sparg 2-3 oua si se arunca in tigaie. Tot ce e in tigaie se invarte si se vanzoleste cu ouale puse deasupra care in mod inevitabil se vor sparge. Se lasa cateva minute, se intorc iar cartofii dupa ce s-au prins ouale, iar dupa cateva minute totul este gata.
Vedeti mai jos rezultatul (recunosc c-am prelucrat putin pozele sa para mai colorat si opulent).

picture-051.jpg

picture-050.jpg

Pofta buna!
Daca deja ati inceput sa mancati si-ati uitat de bere, sa va fie rusine. Totul se unge cu o bere buna. Fiind un fel de mancare greu, Gemistos Plethon fara bere va pica… greu si nu vrem sa se intample acest lucru.

picture-040.jpg

Daca cineva in mod intamplator se va intreba de ce Doamne iarta-ma! acest fel de mancare se cheama Gemistos Plethon, cu siguranta se va insela crezand ca va afla.
Dedic acest post unui vechi prieten din copilarie pe care recent l-am reintalnit sub numele de scena Gogu Kaizer. Mihai, mai tii minte cand ne jucam cu tevi cu cornete si ne intrebam care dintre noi doi se va casatori primul?