"Da' Adi nu mai vine?"

37 Replies

La tataia si la mamaia, cand eram mic, imi placea sa imping caruta prin toata curtea. Eram o palma de om si si riscam sa fiu calcat de caruta caci o parte a curtii era in panta. Tataia statea in prag, isi fuma Bucegi-ul si zambea:
– Astampara-te, onanie!
Asta era vorba lui. Nu stiu la ce se referea, insa simteam un repros cald in apelativul acesta.

Spre deosebire de bunicul catolic, tataia era mai pamantean. Fuma mult, bea si avea cal si caruta. Deliciul meu. Dupa ce-a intrat la pensie (n-am stiut niciodata ce-a lucrat, insa stiu ca avea deplasari lungi), se apucase la un moment dat sa vanda var. Umplea caruta cu var si facea trasee prin satele vecine

Nu pot uita acea dimineata rosie de vara cand m-a trezit mamaia sa ma pregatesc. M-am uitat in curte si calul era deja inhamat, iar tataia facea ultimele pregatiri. Mergeam de dimineata pana seara, ascultandu-i povestile, vanzand amandoi var, avand noroc in unele sate si ghinion in altele.

Eram primul lor nepot si mare parte din copilarie mi-am petrecut-o la tara la ei. “Cand te-au adus de la maternitate, erai cat o stecla”, imi povestea mamaia mai tarziu. Cand am mai crescut, m-am orientat catre bunicii catolici unde erau mai multi veri cu care ma puteam juca etc.

Prin ’95, mama mi-a spus intr-o seara ca tataia e bolnav. Cancer la gat. Bautura, tigari, nu stiu. Prin intervenitia unui unchi ce lucra in armata, l-au operat la Spitalul Militar si s-a intors acasa. cu o carca din plastic din jurul gatului. Avea o gaura inauntru, iar cand vorbea parca se auzeau doua voci dintr-un microfon ragusit.

Medicii ii spusesera ca daca nu mai bea si nu mai fumeaza mai poate trai 3-4-5 ani, insa stiind adevarul, tataia nu si-a schimbat stilul de viata. In octombrie 1997, cand am venit la tara, mamaia m-a luat de mana si m-a dus in camera la el, “Hai sa-l saruti, erai nepotul cel mai mare”. Am intrat in camera, iar cand l-am vazut in sicriu mi s-au taiat picioarele. Dintr-un barbat de saizeci si ceva de ani, cu parul inca negru, devenise un mosneag de optzeci, albit la par, slab si cu capul mic. Doar orbitele ochilor si nasul imi mai aminteau de ceea ce fusese candva tataia. Acel om care nu-si arata sensibilitatea prin vorbe sau prin gesturi, ci doar prin fapte.

Cazuse din vara la pat, iar de agonia lui s-a ocupat mamaia. In acea vara nu l-am vizitat, fusesem ocupat cu o mare iubire adolescentina si cu consecintele pierderii ei si abia la inmormantare mamaia mi-a zis ca “Si intreba de multe ori, da’ Adi nu vine?”

La inmormantarea lui, mi-am luat un carnet si un pix si-am petrecut doua zile la tara. In toiul pregatelilor, printre toate neamurile care s-au adunat cu aceasta ocazie, printre toate povestile iscate cu acest prilej. Am notat totul in acel carnetel: replici ale unchilor si matusilor, obiceiurile de inmormantare, superstitiile, manifestarile animalelor din curte care simteau ca stapanul lor s-a dus si, in ultima dimineata, aceeasi lumina rosie care aparea dinspre gradina ca atunci cand am fost la var. Am stat o ora privind rasaritul notand toate nuantele treptelor aparitiei soarelui. Un nou inceput, o noua viata, imi imaginam.

A urmat drumul la biserica, ingroparea, izbucnirile in plans in fata gropii si revenirea acasa la praznic unde am fost cel mai fidel ospatar. Seara cand ne-am intors cu masina in oras, lumea mi s-a parut mai pustie, iar cerul mirosea a moarte.

Acea ultima vara in care nu l-am vizitat din lasitatea de a nu-l vedea stingandu-se este una din chestiile care la intervale regulate ma macina. L-am visat de multe ori pe tataia, si cand parca dorea sa-mi spuna ceva si cand parca doream eu sa-i spun ceva. In acesti zece ani, m-am gandit dureros de mult la el.
In ultimele luni cand cu greu ne mai vizita la oras nu s-a plans niciodata de nimic. Dimpotriva, venea mereu cu mana plina (branza, mereu, gem de prune etc.) si nu l-am simtit inrait pe soarta lui. Mamaia ne-a spus mai apoi ca uneori se apuca de plans, insa noi n-am stiut lucrul acesta decat dupa aceea.

Acel carnetel in care am consemnat inmormantarea, incercand iluzoriu sa ma compensez fata de el printr-o eventuala poveste, a ramas uitat in niste cutii si de atunci n-am mai avut curajul sa-l mai deschid, insa mi-am facut curaj sa scriu acum, pregatindu-ma.

De obicei, in mod normal

9 Replies

2251761077_f5fb8db2a8.jpg

De obicei, nu-mi place sa scriu despre lucruri din astea, insa astazi am sa fac o exceptie special pentru tine. Nu-mi plac oamenii care de obicei nu fac ceva, insa de data asta totusi o fac si se justifica intr-un rezultat care te flateaza (caci este o exceptie) si care te insulta (caci este obtinuta in urma unor presiuni, rugaminti, insistente).

Exista o frecventa normativa pe care mereu ne imaginam ca viata noastra ar trebui sa fie, pe care mereu ne imaginam c-ar trebui sa fie lucrurile. E un proces de imaginatie (a se citi “proasta amagire” – ar exista si bune amagiri – in acest caz) care confruntat cu o realitate isi cere justificarile naturale. Naturale pentru ca exista un prag minimal sub care respectul de sine nu trebui sa cada.
De obicei nu o sug, de obicei nu sunt atat de calm, de obicei nu ofer flori femeilor, insa acum de data asta, in niste conditii extrem de exceptionale am sa o sug, am sa fiu calm, am sa-ti ofer o floare.

“De obicei” nu implica o repetitie fundamentata in experienta, ci doar un deziderat despre cum ar trebui sa ne traim viata, sau despre cum ar trebui sa fie lucrurile asezate in matca lor naturala: de obicei. De obicei, nimeni nu mi-a facut un gest frumos din senin.
De obicei, soarele rasare dimineata.

De obicei, nu facem lucruri umilitoare, compromitatoare (sau pe care ni le asumam ca umilitoare si compromitatoare) si trebuie sa ne imaginam motive si contexte care ar justifica in ochii nostri si al celorlalti caderea intr-un act nenatural. De obicei, nu fac facturi, nu fac nimanui cafea. De obicei, ti-as fi dat o palma la o faza din asta. De obicei, nu fac lucrurile astea, insa observ ca-mi traiesc viata tradandu-ma regulat.

Nu exista un “de obicei”, la fel cu nu exista un “in mod normal”. In mod normal, trebuia sa o sarut atunci. In mod normal, trebuia sa-l scuip in fata. In mod normal, eu nu inghit faze din astea.
Ascundem un noi insine un “de obicei” si un “in mod normal” care ne fac sa ne simtim de tot rahatul, care ne fac credem ca viata e in alta parte, ca intotdeauna cineva cumva ne arata cu degetul. Sunt oameni care isi pun masca celui care este privit de un strain chiar si atunci cand nimeni nu il priveste.

De obicei, nu ma iau dupa toti prostii. In mod normal, n-ar trebui sa-mi pese de ce a zis ala despre mine.

De obicei, “in mod normal” creaza iluzia permanentei unei anumite ordini sociale care este luata drept buna si nimeni nu se va gandi sa schimbe ceva. “De obicei” e inhibantul gesturilor curajoase si al faptelor care nu se incadreaza in tiparul normal de interactiune.

In mod normal, nu se face asa ceva. Adica de obicei, mai intai… ma-ntelegi.

Ne imaginam niste reguli (sub care se ascund lasitatile noastre) pentru o intelegere comoda a inchipuitei normalitati a obiceiurile dobandite de la parinti, de la primii prieteni, de la primele iubiri. Intr-o lume in permanenta schimbare (adica lumea se schimba si acum 1.000 de ani si se schimba si acum in timp ce vorbim despre ea si o traim), sub iluzia permanentei anumitor tiparuri, de obicei ne cacam pe noi.

Fac zilnic multe gesturi deplasate cu aceeasi nepasare si amuzament cu care zilnic cineva imi atrage atentia “stii, nu se face asa ceva, adica…”. Adica lui Napoleon nu-i miroseau sosetele. Adica este o prostie, este o nebunie ce faci, insa te invidiez pentru ca eu nu am curajul sa-mi permit sa fiu ridicol in ochii celorlalti.

Regulile unei comunitati dincolo de legitimitatea faptului c-au fost validate prin experienta a generatii intregi, ascund exact viteza cu care se misca cea mai lenta oaie din turma. Si stim cu totii, turma se misca cu viteza celei mai lente oi.

Avem cu totii in jurul nostru vesnici agenti ai neputintei, oameni prudenti si cumsecade, oameni care pun frana celorlalti, nu neaparat din invidie, ci din frica de-a pierde coerenta unei lumi prin fortarea de catre un altul a legilor mostenite. Oameni care nu te indeamna de bine pentru ca tin in mod corect la tine, ci pentru ca nu cred in puterea ta de a-ti asuma consecintele curajului tau. De cele mai multe ori, sfaturile celorlalti ascund neincrederea lor in puterea ta de-a-ti asuma greselile.

Stii, am avut varsat de vant in clasa a IV-a si stiu cum e, eu n-as fi facut asta in locul tau.
Daca maine voi muri, nu-i asa ca vei muri tu in locul meu?

Exista legi, exista obiceiuri pe care trebuie sa le incerci pe pielea ta. Exista tipare pe care trebuie sa le fortezi pe pielea ta, iar nu distilate si edulcorate prin pielea celorlalti. Care sunt aceste tipare si obiceiuri ramane la latitudinea fiecaruia (sper doar ca nu exista cineva care se va trezi sa bage mana in foc pentru ca nu ar avea incredere in experienta arsurii celorlalti, insa totusi…).

Daca mi-as cartografia pozitia spatiala in acest moment si daca as filtra gradele si secundele meridianelor, as observa ca de obicei, in spatiu ocupat de mine acum nu este nimeni in locul meu, sunt doar eu. Pare banal si tautologic, nu-i asa?, de obicei nu scot asemenea ineptii din mine. In mod normal, sunt un tip inteligent si plin de umor, doar ca acum o cam dau in strachini, nu-i asa?

Independenta Kosovo creeaza tensiuni in Moinesti

16 Replies

In dupa-amiaza serii zilei din dimineata noptii de 16 februarie in urma unor discutii civice pe tema iminentei (atunci) independente a provinciei Kosovo, cativa tineri din Moinesti – un municipiu oarecare unde mai multe spirite inalte au vazut lumina zilei la maternitatea din orasul vecin, de fapt – astfel, pe scurt, sa fim cat mai concisi pentru a nu inoportuna cu tot felul de fraze intortochiate si elemente de stil transmiterea acestei stiri devastatoare, asadar, cativa soareci de biblioteca si-au purtat metodele retorice de persuasiune la un nivel specific dezvoltarii urbane din ultimii ani. Ce s-a intamplat (atat in bar, cat pe terasa) puteti vedea mai jos:

via moinestionline.ro

Locul geometric afectiv al unei gauri negre

6 Replies

Daca incerci sa modifici aparentele, vei observa ca ceva se schimba si-n frecventa esentelor. Aceasta idee ar putea fi un argument pentru politete si pentru industria cosmetica. Daca incerci sa devii mai amabil, vei simti treptat ca te vei simti mai amabil si fata de ceilalti si fata de tine insuti. Rezultatul poate fi o stare de buna dispozitie in care respectul de sine e la cote inalte.

Probabil sunt oameni care zambesc mai des celorlalti pentru ce se simt deprimati si constientizeaza difuz terapeutica acestei activitati “de fatada”. Probabil sunt femei care se gatesc de zece ori pe zi cu intuitia vaga ca un machiaj bine ales se poate traduce intr-o stare interioara benefica. Probabil sunt oameni care fac zeci de dusuri zilnice cu speranta unui nou inceput prin botezul apei (sunt sigur ca ritualul nostru igienic de spalare zilnica ascunde tipare mitice de re-innoire, de reiterare e unui mit cosmogonic), insa stiu ca exista multi oameni ce traiesc cu sentimentul ca oricand pot pierde un sens, ca oricand pot cadea, ca oricand o uriasa gaura neagra interioara ii pot inghiti.

Daca gestionarea aparentelor ascunde modalitati spirituale la indemana tuturor, nu e greu de inteles popularitatea cosmeticelor si, in genere, a solutiilor estetice de imbunatatire ale propriilor vieti. Nu ne spalam zilnic din dorinta de a nu mirosi pentru ceilalti, ci in primul rand pentru a nu emana noua insine mirosuri neplacute.
Convingi foarte greu un om sa faca un gest inestetic fata de sine insusi, chiar si in conditiile in care nu este vazut, taxat si inregistrat de nimeni.

M-a interesat intotdeauna “cadrul legislativ” al dorintei de imbunatatire a vietii care continua sa existe, care continuam s-o purtam cu noi, desi aceasta nu are nici un rost. Existenta si permanenta sentimentului estetic/etic chiar si in conditiile lipsei unei instante supreme, unui sens dincolo de aparentele unei vieti. Poate fi convins un condamnat la moarte sa fie executat acoperit de fecale? Poate fi convinsa o femeie condamnata la moarte sa fie executata in lenjerie murdara? Poate fi convins un bolnav in stare terminala sa imbrace pe patul de moarte un costum de clovn?

Cand jonglezi cu aparentele in dorinta inconstienta (pentru multi) de a modifica ceva din esente, este imposibil sa nu te gandesti la masti. Contrar unei perceptii a bunului simt comun, o masca nu se interpune intre adevaratul tau chip si ceilalti, nu ascunde o esenta. O masca creaza adevaratul tau chip, lucreaza la conturarea fetei tale, inventeaza un sens dand nastere astfel unei esente.
Daca renunti la o masca, sub ea va aparea o alta masca. Daca vei renunta si la aceasta masca, vei observa o alta care apare. Daca vei incerca sa renunti la toate mastile, ori intri intr-o stare asemanatoare nirvanei, ori deja te gandesti la sinucidere. Nu exista o ultima masca dincolo de care va aparea un adevar, nu exista un proces de decojire a aparentelor reziduale in urma caruia ar aparea adevarul gol-golut.

Imi pare ca exista un neant negru interior pe care incercam zilnic sa-l umplem cu sens. Daca ne vom opri din aceasta lupta a cautarii sensului prin inventare de masti, vom observa sentimentul interior al gaurii negre. Condamnarea noastra la sens este o conditie si un imperativ carora nu le putem scapa. A evada din propriul sens echivaleaza cu o autodistrugere.
Astfel, e banal ce spun, insa trebuie sa continuam. A te opri din lupta, a te pune in fund inseamna a te lasa prada unei gauri negre interioare care absoarbe orice energie vitala, orice iluzie ca tot ce e in jurul nostru poate insemna ceva.

Nu pot sti cata disperare existentiala se ascunde sub chipul unei femei aranjate, la fel cum putini stiu cat efort se poate depune pentru a pastra niste aparente, pentru a inventa niste masti, pentru a modifica niste esente. Insa stim bine cat efort depun unii oameni pentru a fi normali, pentru a-si permite aparenta unei normalitati care emana sens in jur.

Nu ne putem imagina un nimic (caci nici lumina nu poate scapa unei gravitatii uriase) care absoarbe materie, la fel cum nu ne putem imagina lipsa de sens a propriei vieti, la fel cum nu putem abdica la procesul de in-mascare si de-mascare a camuflajului numit viata decat cu pretul unei operatii estetice numite moarte.

Despre procesul in care moartea se amesteca in procesele vitale si despre neantul care pandeste orice rateu al sensului au scris altii mai inspirati ca mine, insa nu pot sa nu-mi observ mie insumi dorinta de-a semnifica in permanenta locul geometric afectiv ocupat in acest univers.

Eternal sunshine of a brand

8 Replies

Intr-un manual de relatii publice crestinismul este elogiat ca dovada a celei mai mari si fertile campanii de promovare a unui brand, a unor slogane aruncate pe o piata extrem de concurenta. In primile secole ale erei noastre Imperiul Roman era asaltat de secte, confesiuni, religii ce incercau fiecare sa-si gaseasca un public tinta, sa-ti castige cota de piata absoluta. Dintre toate aceastea, crestinismul s-a impus a fi religia viitorului si religia capabila de a oferi un suflu de unitate unui imperiu muribund si sfartecat in excese mistice prea deconcentrante pentru paloare unei culturi oficiale in plina degringolada. Intrebarea mea este legata de aparentul mister al acestui enorm succes a unui produs ce nu promitea nici mai mult, dar nici mai putin decat produsele existente pe piata la acel moment.

Cu siguranta, brand-ul central in jurul caruia s-au constituit discursurile de promovare a religiei nou aparute este Isus Cristos. Un brand ce s-a folosit de cota de piata creata de o alta marca, cea de Mesia. S-a dorit si treptat s-a reusit topirea pana la identificare a celor doua marci intr-una singura. Isus este Mesia, Mantuitorul cel trimis de Dumnezeu sa salveze poporul evreu. A intervenit apoi un fenomen ce este numit in termeni de specialitate ‘brand ego’. Tendinta unui brand de a-si supraestima importanta ce transpare prin:
(i) incercarea de a suporta de unul singur o intreaga piata diversa
(ii) prin tendinta de a intra pe o noua piata unde nu se potriveste in mod evident.

In primul caz, exemplul clasic este Polaroid cu piata fotografiilor instant, iar in al doilea caz este mentionat Harley Davidson cu incercarea sa de a vinde parfumuri.
Drept consecinta, Isus Cristos nu a devenit doar Mesia, ci si Dumnezeu, o fata a Treimii Sale, din intermediar a devenit corporatie, iar in al doilea exemplu, crestinismul nu a dorit sa devina doar un administrator de emotii soteriologice, ci si unul de ambitii politice si institutionale.
Dincolo de un brand exista un produs pe care acesta il reprezinta si il diferentiaza de celelalte produse concurente. Ca simplu produs, Isus a aplicat o lege de marketing ce poate fi citata in felul urmator: “Successfull brands don’t have ‘trademarks’, they have ‘lovemarks’ instead”. Comparativ cu ceilalti predicatori ai Palestinei acelei epoci, Isus nu era doar Mesia, ci era si Fiul lui Dumnezeu, si apoi nu s-a dovedit a fi doar Fiul lui Dumnezeu in vizita turistica pe Pamant, ci a fost Fiul lui Dumnezeu ce s-a jertfit din iubire pentru omenire. Ce inseamna acest lucru in termeni de advertising?

Isus era the one and only, the original, primul pe o piata cu imense potentialitati. Isus si-a castigat astfel diferenta specifica fata de celelalte figuri salvatoare. De vreme ce, motivul creatiei prin sacrificiu este unul omniprezent in comologiile diferitelor complex religioase, in cazul crestinismului nu mai este vorba de un sacrificiu ce ar stabili o limita ontologica (imolarea zeului este singura cale a creatiei), ci avem de a face cu o jertfa totala si ofensiva prin iubirea manifestata.

Consecintele acestei miscari sunt multiple si foarte percutante: transformarea intr-un lovemark si de aici, crearea unor legaturi emotionale (emotional ties) cu clientii, ridicarea imaginii de sine a acestora (pentru voi a avut loc jerta – mica cosmogonie – din iubire pentru oameni) si, un factor foarte important, neverificabilitatea sperantelor create. In acest ultim punct voi aduce un exemplu elocvent despre modul cum functioneaza acest mecanism emotional. Poducatorul Campbell a venit cu idea introducerii pe piata a ‘Supei Combo’ (o combinatia de supa inghetata si sandwich) destinata oamenilor ce aveau la birou un cuptor cu microunde. S-au cheltuit milioane de dolari pentru promovarea ineditului produs si primele semnale a fost mai mult decat incurajatoare. Totusi, in curand acestea s-au dovedit fragile, oamenii au cumparat o singura data produsul din curiozitate si apoi s-au izbit de inconvenientele sale: era mai simplu si mai rapid sa deschizi o cutie cu supa si sa-ti prepari propriul sandwich. Prin urmare, nu au cumparat a doua oara produsul.

Legatura exemplului cu cazul crestin este evidenta: crestinismul poate fi cumparat doar o singura data, insa intalnirea cu sperantele legate de produs nu are loc niciodata, prin urmare nu pot fi verificate. Succesul crestinismului se afla pe aceasta prima treapta fagila: one-off purchase.

Prin conditiile propice (existenta unui cadru unitar politic nesustinut de o religie centrala), prin asimilarea ultimelor instrumente ale epocii (limba greaca, mixajul unor motive ale filozofiei clasice (Logos, de exemplu), traducerea in latina populara etc), prin crearea unei mitologii a brandului (mythology of the brand) si printr-o coordonata si agresiva campanie door-to-door efectuata de inspirati, motivati si carismatici agenti de vanzari, crestinismul s-a impus iremediabil ca un succes de marketing si PR prin brandul sau, si nu prin produsul sau.

Brand-ul Isus ascundea un produs lipsit de identitate si fluctuant in calitati (Isus din Evangheliile sinoptice nu a acelasi cu cel din Evanghelia lui Ioan, diferit de cel prezent in Epistolele lui Pavel si cu siguranta distinct de cel din apocrife). Dincolo de aceste carente totusi, prin conjunctura si efort coordonat, brandul a putut fi implementat.

Urmeaza apoi, dupa stabilirea succesului pe o piata locala, extinderea pe piata globala si statuarea caracteristicilor de universalitate a unui brand. Crestinismul va impune un spatiu (lumea crestina) si un timp (inainte/dupa Cristos), spatiu-timp ce va modela perceptia culturala a cel putin urmatoarelor doua milenii. Pastand proportiile, Coca-Cola va impune un timp (Always Coca-Cola) si sugereaza existenta unui spatiu al sau (cand astronautii dintr-una dintre misiunile Apollo s-au intors pe pamant au fost intampinati de o imensa pancarda pe care scria Welcome back to earth, home of Coca-Cola.

In mod evident, cat de bun ar fi brandul, mulat pe un produs prost nu s-ar produce un succes de piata, insa procesul de mitologizare (ma feresc de peiorativul mistificare) prin care un brand reprezinta un produs poate face minuni. Minuni pe care le observam zi de zi: vedem barbati urati parteneri ai unor femei frumoase, vedem produse suspecte achizitionate in virtutea celebritatii si modei marcii sale si, mai ales, vedem iubiri imposibile.Si cu acest aspect as dori sa inchei acest eseu.

Marele Manipulator al lui Giordano Bruno nu credea decat intr-un singur adevar: totul este manipulabil, nu exista absolut nimeni care sa poata scapa raporturilor intersubiective, fie ca-i vorba de un manipulator, de un manipulat ori de un instrument. Prin magie, Marele Manipulator se creaza pe sine ca un brand capabil de a manipula fantasmele celui manipulat, sedus.

Aici ajungem in plin teren economic. (Marketing is a battle of perceptions, not products, spune un alt principiu). Magia fiind o reglare de forte, acelasi lucru se poate spune si despre iubire. Bradingul fiind o magie (un joc cu fantasme), corespondentele sale erotice devin evidente si doar in virtutea unui proces mitologic brandurile interactioneaza personal cu fiecare consumator in parte, creand conditiile depasirii cadrelor initiale (sex, varsta, religie, rasa, categorie sociala) spulberand aparenta imobilitate a unui statut cultural, aparenta imposibilitate a unor iubiri dincolo de aceste lumite.

In acelasi stil in care o companie isi castiga si isi mentine clientela creand consumer-friendly brand values, noi insine manipulam, seducem pe cei din jurul nostru imbinandu-i de mitologia, magia propriului nostru brand, propriei noastre imagini. Nu conteaza puterea in sine, ci sentimentul exercitarii ei (the feeling), si nu doar acesta, ci imaginea (the brand) ca o detii. And knowing all that, isn’t love a branding process?

Bibliografie:
Matt Haig (2003), Brand Failures, Kogan Page Limited, New York
Ioan Petru Culianu (2000) – Eros si Magie in Renastere.1484, Nemira, Bucuresti

august 2005

Ce faci Mateias? – despre eroi

8 Replies

“Bucuria de a trai” descoperita de greci nu este o placere de tip profan: ea reveleaza beatitudinea de a exista, de a participa – chiar si la modul fugar – la spontaneitatea si maiestatea lumii. […] Grecii au invatat ca cel mai sigur mijloc de a te sustrage timpului este acela de a exploata comorile, de nebanuint la prima vedere, ale clipei traite.
Incheiat citatul din Istoria ideilor si credintelor religioase.

Ideea care este? Daca diferentele dintre conditia umana si cea a zeilor sunt insurmontabile, omul nu dispune decat de propriile limitari. O data constientizata precaritatea si finitudinea oricarei vieti umane, idealul este excelenta omului in spatiului propriului prezent. De aici rezulta sacralitatea (deci revalorizarea) conditiei umane.
Cei care bat la portile acestor limite, sacralizandu-si existenta se numesc eroi. Acestia se bucura de o conditie supra-umana, dar nu divina, ce se traduce in glorie si perenitatea numelui sau.

Natura eroilor este in afara regulilor, este ambivalenta si uneori aberanta. Ei sunt si buni si rau, si concentreaza trasaturi contradictorii. Sunt invulnerabili si totusi sfarsesc prin a fi doborati. Se disting prin forta si prin frumusetea lor si in acelasi timp prin trasaturi monstruoase (sunt uriasi, se pot transforma in animale etc.) Au comportament sexual excesiv si aberant: fecundeaza 50 de femei intr-o noapte (Hercule), violeaza (Tezeu), rapesc (Ahile) si comit incesturi.

Pe scurt, eroii nu sunt contemporani cu regulile comunitatii in care traiesc. Le forteaza continuu jucand un rol ambivalent: incearca sa distruga anumite tipare, incearca sa creeze anumite tipare.

(Intr-o varianta moderna e eroilor, Paul Johnson – cartea sa Intelectualii – ilustreaza frumos cum oameni ca Rousseau, Russell, Sartre etc. nu pot fi modele morale generale. Nu au trait dupa o etica medie a societatii si probabil n-au trait nici dupa un canon… elitist.)

In dupa-amiaza serii zilei de azi, pe o straduta iluminata precar, o femeie cu un copil intrau intr-un bloc. De la etaj, o vecina i-a intampinat cu “Mateias, ce faci Mateias?”  Mi-a ramas in gand doar intrebarea, caci Mateias era prea mic ca sa raspunda.

Forty-five years goes by pretty fast

33 Replies

Dupa ce-am terminat jurnalismul, povestea Chuck Palahniuk intr-un interviu, m-am angajat la un atelier de mecanica cu gandul sa raman cateva luni. A stat acolo 13 ani de zile. Abia cand a primit cecul in urma ecranizarii Fight Club si-a permis sa-si dea demisia. De atunci scrie full time. Nu e nevoie sa aibe un job oarecare din care sa se intretina si sa scrie printre picaturi.

A scrie, a castiga bani din scris e un vis frumos al multor tineri talentati. Stiu totusi ca presiunea sociala a costului vietii face pe multi sa renunte. Stiu ca viata salbatica de adult prilejuieste usor gandul ca visele si idealurile de tinerete sunt doar niste vorbe in vant. Daca s-ar face un sondaj in randul tinerilor de 25-30 de ani si ar fi intrebati daca ce fac acum e visul lor implinit sau lucreaza pentru implinirea visului lor, nu stiu cati ar recunoaste devierea de la traseul lor glorios imaginat.

Nici eu insumi nu fac ce visam sa fac in adolescenta. Uneori ma plang, dau vina pe ceilalti, alteori dau vina pe conjunctura, alteori imi dau seama ca n-ar trebui sa existe vreo “vina”. La sfarsit, nu-mi voi da decat mie socoteala. Nu pot spune ca sunt multumit de gestionarea propriului traseu, insa stiu ca n-am renuntat si nu voi renunta sa-mi cultiv visul. Malgré tout.

Avem sanse nemasurate de-a porni un nou drum. Daca 45 de ani trec repede, atunci cativa ani pierduti si rataciti (ani care au trecut ca niste secunde) nu ar trebui sa descurajeze. Nu ar trebui sa creeze senzatia acelui “prea tarziu” care napadeste pe multi. Cato cel Batran s-a apucat sa invete greaca la 80 de ani, ce inseamna prea tarziu?

Costul vietii pare uneori sa monopolizeze toata energia si timpul de care dispunem. Astfel se creaza o aparenta si o scuza. Avem nevoie sa dispunem de foarte putin pentru a ne justifica slabele rezultate, pentru a ne cosmetiza abdicarea.

Dincolo de acest cost intervin si ceilalti din jurul tau. Ceilalti care au mult timp liber sa puna bete in roate, care sunt foarte motivati sa pastreze echilibrul mediocritatii din jur. Acum cativa ani un amic imi povestea ca in cadrul unui stagiu intr-o institutie de stat, isi petrecea programul de munca… muncind. Pana in punctul cand ceilalti i-au atras atentia ca zbaterea lui creaza imaginea contrastanta a nezbaterii lor si-ar trebui s-o lase mai moale. Fluturasul va veni in continuare.
Fluturasul meu interior isi schimba culoarea aripilor dupa zbaterea mea. Si, daca candva voi renunta sa mai cred in mine insumi, stiu ca va muri si voi muri si eu o data cu el.

Capacitatea de a visa e un mod inspirat de stapanire a timpului.

Nu prea ne plac povestile de succes. Gustul publicului cultivat pentru povestile de succes trebuie privit cu prudenta. Ratingul adevarat, tirajele mari le produc caderile si decaderile. De cand se taraie prin clinici si tribunale, Britney Spears parca a devenit un personaj mai interesant, nu-i asa? Interesant, intr-un sens cioranian.
Iluzia ar fi ca umanul din noi se tradeaza in momentele vulnerabile ale caderii, insa adevaratul gust fermecator al vulnerabilitatii umane se masoara in capacitatea de-a te ridica si-a merge mai departe. Sunt alpinisti, sunt exploratori care indura conditii sub cele ale unui om sarac din lumea a treia, unde e diferenta pragului de toleranta? Absenta unui vis?

Trasaturi afective

27 Replies

448966100_563b35ef2b.jpg

Vis. Calaream un cal urmarind pe cineva. Dupa un timp calul a obosit si-a cazut jos. A cazut intr-un fel care mi-a amintit de unul din cainii pe care l-am avut acasa in Moinesti. Dupa vis, m-am trezit cu ideea ca doua specii de animale se pot asemana prin niste trasaturi afective imprimate pe retina interactiunii indelungate cu ele. Nu pot descrie modul alintat in care calul s-a trantit pe jos, insa mi-a adus aminte de Rex.
Am renuntat acum cateva luni la caietul in care imi notam visele, insa cred c-ar trebui sa-l reiau. Ce vise aveam intr-o anumita perioada? Dincolo de revarsarea inconstienta care din vise par a fi arhetipale? In ce masura si care vise s-au intrepatruns cu solutiile a ceea ce traiesc la un moment dat? etc.

– Ce faceti aici?
– Stau.
– Pai, de ce stati aici?
– E interzis sa stau?
– Nu, dar nu puteti sa stati asa…
– Nu, chiar stau pur si simplu asa… suspendat.
– Va doare ceva? V-a suparat cineva?
– Nu. Multumesc, sunt bine.
– E totusi dubios sa stati asa.
– Am fost invatat sa merg, sa inaintez, acum vreau sa stau.
– Vei obosi mai repede astfel.

Dupa ce am vazut The Bucket List, taietura de la deget care ma ustura ori de cate ori ma spalam pe maini sau apucam ceva, mi s-a parut banala. Nu pentru ca si-ar fi pierdut semnificatia, ci pentru ca alte lucruri si-au castigat alte sensuri.
Procesul cotidian de inventare a sensului, imaginatia de care ai nevoie pentru a te ridica din pat in fiecare dimineata.

– Nu pot dormi singura intr-o casa ce are mai mult de o camera. Mereu imi imaginez ca in camera cealalta se intampla ceva rau.
– Si cand stai intr-o garsoniera, ai totusi bucataria…
– Da, dar parca e prea mica pentru a dezvolta ceva rau.

Dupa ce am vazut The Bucket List m-am dus in Gara de Nord sa beau o cafea de la Mc Donald’s. Am iesit afara, am pus cafeaua pe masa si-am ramas in picioare privind in jur. Nu stiu cat de mult conteaza ce anume ochii tai vad, insa stiu cat de greu este sa-ti reglezi starea de spirit pe masura privirii.