Sunt acel Adrian încercând în fiecare zi să aflu cine este Adrian. Povestitorul se povesteşte pe sine. Calc apa zilnic într-o luptă continuă în căutarea propriei legende.
Mă consider un tip special, însă ştiu în acelaşi timp că sunt la fel ca toţi ceilalţi, un produs al momentului.

Sunt plin de defecte, iar istoria mea personală este îmbibată de pete negre, gesturi laşe şi fapte ruşinoase. Puţine regrete, multe consecinţe.
Deşi am o părere bună despre mine pentru a-mi prezerva un oarecare echilibru psihic, un diagnostic fugar ar putea cuprinde o mulţime de caracteristici neacceptabile: narcisist, egoist, insensibil, cinic şi crud.

O comisie special constituită pentru prăpastiile mele interioare nu ar fi un lucru exagerat.

Am minţit şi am rănit persoane dragi cu aceeaşi opacitate cu care m-am lăsat înconjurat de personaje suspecte, iar uneori evit să mă privesc în oglindă de teamă că adâncimea întunecată a ochilor mi-ar revela demoni costumaţi în clovni.

Am făcut şi efectuez în continuare gesturi pe care un manual banal de psihanaliză le-ar putea explica. Frustrări, complexe şi nesiguranţe plate. Evenimente lipsite de poveste.

Am înşelat şi am rănit exact acele câteva femei din viaţa mea lângă care găsisem linişte şi înţelegere.
Am furat, am fugit, iar uneori mă simt ca un personaj dostoievskian care ar trebui plângand să-şi ceară scuze şi ultimei flori.

Deşi nu prea mă iau în serios, iar uneori am impresia că autoironia mă fereşte de anumite exagerări, ştiu că neseriozitatea mă costă scump.

Am fost eu însumi în toate gesturile. Bune şi rele. Nu pot să mă lepăd nici de steaua mea, nici de propriul infern personal.
Infernul nu sunt ceilalţi, ci eu însumi.

Cu siguranţă, nu sunt un tip perfect, iar această afirmaţie este motivată şi de imaginea idilică şi falsă pe care am observat că unii şi-o fac despre mine.
Am multe cadavre în debara, însă nimeni nu mă va putea convinge că nu exista un loc în această lume pe care doar eu pot şi sunt menit să-l umplu.

Cu siguranţă, nu sunt un personaj de invidiat.
Cu siguranţă, paşii meu greşiţi mi-au conturat identitatea şi în mod cert îmi este frică.

Cu siguranţă, mă îndoiesc mereu de mine. Cu siguranţă, sunt de multe ori pe marginea prăpastiei, însă în mod sigur nu mă voi lepăda de o viaţă plină de riscuri.

Nu este confortabil să fii Adrian Ciubotaru şi nu-mi doresc să-mi trăiesc viaţa ca şi cum ar fi o croazieră.
În fiecare clipă, în două ore, mi se poate schimba viaţa în trei direcţii, pe când eu încerc să fiu doar pelerinul sincer şi curajos al propriilor rătăciri.

Related post: Demonii interiori

Azi am mulţumit către cel puţin o sută de oameni din lista mea de Yahoo! Messenger. Aplicasem un exerciţiu budist de mulţumire tuturor celor pe care i-am intâlnit într-o anumită perioadă de timp şi m-am eliberat.

Ce s-a întâmplat după aceea?
Majoritatea au întrebat evident de ce? pentru ce?
„Îţi mulţumesc că exişti.“
Un amic m-a sunat personal să mă întrebe de ce, ocazie fericită în care am mai schimbat câteva vorbe.

Unii au răspuns uzual şi unidirecţional cu plăcere.
Un alt prieten s-a panicat, a crezut că-i bat obrazul pentru nu ştiu ce chestie.

Am primit multe zâmbete.
Mulţi s-au amuzat de idee, iar alţi mulţi au crezut că sunt ironic.
Cineva m-a întrebat dacă colecţionez reacţii, i-am raspuns că poate colecţionez cel mult stări de spirit.
Am mulţumit unei tipe necunoscute. Uitasem când a intrat în lista mea, iar ea mi-a spus că a avut un virus care a adăugat automat în lista ei mai multe persoane. Într-un final, ne-am anatemizat reciproc într-un spirit colateral mulţumirii generale.
Altcineva mi-a spus:
„Nu ştiu de ce îmi mulţumesti, însă îţi multumesc şi eu.“

Majoritatea dintre noi avem nevoie de motive pentru a mulţumim şi pentru a primi mulţumiri. De regulă, îţi vine greu să crezi că cineva îţi poate mulţumi pentru simpla ta existenţă. Nu-i uşor că cineva să-ţi fie recunoscător din oficiu.

Au existat probabil câţiva care se plictiseau sau nu se simţeau prea bine şi mulţumirea din senin le-a priit. În cazul meu, a fost suficient o oră pentru ca starea mea de spirit să se schimbe complet. La final, zâmbeam mai des, mă simţeam mai senin şi pornisem deja cateva discuţii interesante.

Dorinţa de a mulţumi celorlalţi pentru simpla lor prezenţă în aria ta afectivă este anterioară oricăror asumpţii religioase, precede orice idee de felul acesta. E o terapeutică la îndemâna oricui. Nu e nevoie de vreo pregătire specială, la fel cum nu este rezultatul unui act de voinţă.

Nu e team-buildning-ul în care se pun la încercare calităţile colegilor tăi. Este curajul de a rămâne cu braţele întinse, e riscul de a găsi doi ochi la capătul braţelor tale. Este „lumea mea o văd prin prisma zâmbetului tău.“ Este „lumea în care trăiesc este creată şi de tine.“
Ieşi te rog de sub pat şi dansează, însuşi faptul că exişti este o victorie.

Sunt atâţia oameni care au nevoie de mulţumiri din senin încât e păcat să reţii atât de multă recunoştinţă în tine.

– Replica de agatat pe mess: mi-as hăcui monitorul pentru tine.

– Auzi, a sunat o tipa de la un ONG din Africa.
– Asa…
– Vor sa-ti cumpere coaja asta de calculator s-o doneze unor copii de acolo dintr-un sat. Ce zici? Au nevoie doar de Paint, Notepad si Solitaire.

Sondaj printre colege:
– Ce va sugereaza cuvantul “măciucă”?

Doru intra in bucatarie pus pe glume:
– Ce fac doi moldoveni singuri in bucatarie?
– Ce sa faca? Iti dau la m…e!
Later edit: Azi Doru s-a prins de poanta si-a reformulat:
– Ce da un smecher la doi moldoveni?
– Limbi!

– Cum faci de nu faci nimic toata ziua si totusi dai impresia ca faci mereu ceva? Spune-mi si mie secretul asta!

– Auzi, dar tu vrei sa fii gasita intr-un sac intr-un portbagaj de masina lasata intr-o padure?

– Pot sa-mi imaginez ca esti in concediu? Sa zicem doua saptamani in Tokio, daca tot nu vrei sa ma ajuti…

– Ia zi-ne, ce program a fost pe Prima de Revelion?

– Si care mai e viata prin cluburile de fite, Mircea?

– Te rog nu ma lasa sa flirtez cu tine!

La telefon:
– Buna ziua, domnul Adrian Ciubotaru?
– Chiar el!

– Daca pleaca Laura, o sa avem nevoie de inca o fata harnica si frumoasa ca ea.
– Pai, il avem pe Mircea…
– Harnica, am zis.

Un coleg cu masina. Insinuant:
– Si ce mai fac fetitele din metrou?

– Ce lenesi suntem. Gandeste-te la chinezoaicele alea din fabrica. S-a terminat programul si ele tot mai vor:
– Da’ lasati-ne sa terminan de impletit toate cosurile astea!
Sau in pauza de masa:
– Lasati-ne sa demontam toata hala si s-o facem la loc!

Doru face grafica unei carti de vizita pentru un kinetoterapeut pe nume Horyna (care arata ca un pusti de 17 ani). O grafica de toata jena, in graba, patru fonturi, numele subliniat cu o pensula de gradinita etc. A vrut 400 de bucati.
– Si ce sa faca cu cacaturile astea atat de multe? Le imparte la semafor? in metrou?
A doua zi:
– Doru, vezi ca e in parcare bunica lui Horyna. Urla ca i-ai nenorocit nepotul cu cartile alea de vizita.
A treia zi:
– Te cauta la telefon mama lui Horyna, vrea si ea niste carti de vizita din alea.
A patra zi:
– Doru, tu ai revolutionat Corelul? Vreo trei programatori de la Corel n-au mai suportat si si-au dat demisia.
Peste o luna, intr-un mail de la bestjobs aflam ca Horyna isi cauta de munca.

Intr-o zi nimereste un pensionar in firma:
– As dori niste copii xerox.
– Color? (doar stampila era color)
– Da.
La final l-a ajuns vreo 200.000.
Se uita perplex la biletelul cu pretul.
– E prea putin?
– Prea putin? incepe sa urle. Sunteti niste hoti, eu vroiam doar niste copii. Asta-i jaf.

Mail primit de la o clienta:
“Imi puteti da id-ul dvs. de yahoo sa discutam probleme legate de printare si alte lucruri…”

Suna un client, il cauta pe sef. La telefon un coleg:
– Mi-a zis daca-l cauta cineva, sa va spun ca nu-i aici.

Discurs de motivare:
– Hai mai repede, tocmai am vazut un melc trecand in viteza pe langa voi!

Proba de indemanare
– Doi oameni sunt mai buni ca mine la asta. Unul e in China si e orb, altul e in India si e pe moarte.

ZeitGeist e un film facut de niste americani care uneori inventeaza roata, alteori critica probabil pertinent administratia Bush si tot ce a insemnat 9/11 ca manipulare si scenografie, iar la final lanseaza un mesaj religios difuz. Ne-am indepartat de adevarata lumina, Dumnezeu nu-i cel din crestinism, e Altcineva a carui sursa trebuie s-o regasim.

Aici ma intereseaza critica crestinismului. Intr-o abordare istoricista se compara scheme mitologice ale mai multor religii si se observa de exemplu potopul este prezentat si in Epopeea lui Ghilgamesh (e adevarat), autorii Bibliei au plagiat. Daca premisa e adevarata, tendentiozitatea concluziei e jenanta. Se gasesc paralelisme intre Moise si alti mari legiuitori (vezi Legile lui Manu, de exemplu), intre cele zece porunci si indemnuri identice gasite in cateva temple egiptene.

Apoi s-a gasit o asemanare de traseu intre Horus, Mithra etc. si Iisus. Nastere “interesanta” (steaua, magii si tot tacamul), 12 ucenici, in jurul varstei de 30 de ani predica/mor. Toti au reinviat si tuturor li se asteapta a doua Venire.

Aceste similitudini nu sunt ceva revolutionar. Sunt lucruri cunoscute in studiile comparate de istoria religiilor si nu stiu sa fi avut drept consecinta o schimbare de viziune religioasa oricui ii arunci aceste informatii. De exemplu, nici un crestin nu-si va lepada credinta daca afla lipsa dovezilor cu privire la existenta istorica a “unui evreu obscur” (expresia lui Renan) numit Iisus.

Urmatoarea parte a criticii crestinismului este de asemenea clasica si devine din ce in ce mai populara. Un merit al studiilor multiculturale este deconstructia mecanismelor socio-politice a sistemelor religioase. Cel putin in cazul crestinismului, dezvoltarea sa nu poate fi inteleasa fara tabloul larg oferit si de acesti factori “istorici”. Au existat culise si motive “interesate” in urma carora crestinismul a prevalat pe o anumita piata religioasa in primele secole ale erei noastre. Au existat motive deloc duhovnicesti pentru care crestinismul a devenit religiei oficiala a Imperiului Roman, au existat manuale de propaganda care au ghidat elitele religiose in demersul lor de propovaduire a crestinismului in randul maselor populare de-a lungul Evului Mediu, au existat campanii electorale, lucruri blamabile, jenante etc.

Critica de genul asta este una adevarata doar intr-un sens local si instrumental. Extinsa, isi pierde validitatea. Crestinismul n-a plagiat vechile religii (imprumutul unor teme din alte complexe religioase intotdeauna s-a soldat cu o resemnificare proprie si creativa) si n-a fost doar (sau mai mult) manipulator social si abuzator politic. A constituit (si probabil pentru multi inca constituie si va constitui) o provocare spirituala si, din produsele prezente pe piata ideilor religioase, inca constituie un concurent redutabil.

Ce-mi ramane din aceasta scurta prezentare? Ce-ti ramane din lectura catorva carti de istorie a religiilor in spatiul mediteraneean al primelor secole? Ce gust ai daca arunci un ochi peste ideile gnostice?
Ramane in picioare ideea extrem de utila ca lucrurile pot fi in orice moment altfel, cursul istoriei poate fi in orice context altul. Daca judecam stramb (cauze, context, declansare si efecte) se creaza iluzia ca totul a fost iremediabil, ca lucrurile s-au produs natural intr-un singur sens.
De exemplu. Declansarea primului razboi mondial nu a fost iremediabila. Aliantelor si inarmarile ce l-au precedat, escaladarea nationalismelor popoarelor din cadrul Austro-Ungariei sau orgoliul german n-a produs o acumulare de energii care a explodat intr-un razboi inevitabil ce plutea deasupra lucrurilor.

Sunt de acord cu ideea scoaterii crestinismului dintr-o exceptionalitate istorica de care se inca bucura in unele medii, insa nu pot accepta o critica reductionista prezentata in stil de wow! intr-un banal filmulet american.