Acum câteva seri, ies din casă cu gândul să vizitez un prieten care stă la câteva blocuri de mine.
În drum către, printre blocuri, pe nişte alei frumos asfaltate, într-un unghi mic de nelumină, am călcat într-un căcat de câine.

Nu am avut cum să mă şterg (spaţiul verde era îngrădit) şi pus în faţa imaginii “prietenul îmi răspunde la uşă, eu intru mirosind a căcat de câine”, m-am întors cuminte acasă, strecurându-mi pantofii în fiecare băltoacă întâlnită.

Aseară, am trăit două situaţii în care eram cât pe ce să calc din plin în nişte căcaţi de câine. Pe aceleaşi alei frumos astfaltate şi luminate dintre blocuri.
Am trecut razant pe lângă, am evitat in extremis, am jonglat, am făcut slalom printre ei, m-am zbătut ca un leu. Ce mai, sunt un erou!

Deja mă imaginez. Cineva îmi ridică mână în aer, o mulţime aplaudă. Frenezie şi extaz:
“Uitaţi-l, doamnelor şi domnilor, pe eroul naţional care cu o dăruire inimaginabilă într-o singură seară şi de unul singur a reuşit să nu calce în căcat de câine.”

Dincolo de acestea, vreau să fac o campanie socială pe acest subiect. Până atunci, avem un concurs.

Astfel, propun aici iniţierea unor poveşti despre cum v-aţi întâlnit cu excrementele diferitelor animale în situaţii sociale de căcat. Amintiri, întâmplări, faze. Cu umor şi mize filozofice.
Pe scurt şi generic: Cum poate un căcat schimba o situaţie socială?

Aştept povestirile şi poveştile voastre. Cele mai bune vor fi publicate, iar de premierea autorilor mă voi ocupa personal.
Acceleraţi!

Am ceva în mine care mă îndeamnă zilnic la autodistrugere.
Există ceva în mine care se roagă zilnic să mi se întâmple lucruri rele, dureroase şi tragice.
E ceva în mine care mă face să-mi doresc să sufăr, să simt durere, să mă afund în disperare.

Există cineva în mine care se simte mulţumit când mi se întâmplă lucruri aiurea.

Simţ adierea unei bucurii când mă doare ceva, când mă supără cineva.

Există cineva în mine care nu numai că se bucură, ci chiar aşteaptă eşecuri, cheamă ratări şi tânjeşte după neîmpliniri.

E un Anti-Ciubotaru care uneori mă frânează, alteori mă accelerează, însă niciodată nu i-au lipsit pedalele.

Mergeam pe stradă cu nişte prieteni şi unul dintre ei remarcă că eşarfa mea de la gât nu se asortează cu pantofii.

De fapt, nu se asorta nici cu geaca de piele, nici cu cămaşa.

De fapt, mă indispusesem şi încercam să explic că nu are nici o relevanţă. Era foarte posibil în mod obiectiv să nu se fi asortat, însă eu mă simţeam bine astfel. Restul nu mă interesa.
Încercam mai în glumă, mai în serios să explic lucrurile acestea, însă mă enervasem şi devenisem defensiv.

Discuţia a durat câteva replici şi câţiva zeci de metri, timp în care o mamaie care ne auzise, intră în vorba:
– Ia să văd şi eu ce nu ţi se potriveşte!
Mă opreşte şi mă măsoară:
– Aa, stai liniştit, sunt doar invidioşi. Nu-i băga în seamă!

Mamaia nu avea dreptate în motive, însă avea dreptate în atitudine.
Nu era vorba de invidie, nu cred în psihanalize de duzină, însă atâta timp cât nu arătam ca un clovn – caz în care ar trebui să fiu avertizat, remarcile “estetice” ale celorlalţi îmi erau total inutile.

Nu este frustrant un necaz sau o durere, ci mai degrabă o bucurie pe care nu ai şansa sau curajul s-o împărtăşeşti.

Este enervant cum poveştile frumoase, poveştile oamenilor, rămân la un nivel local şi periferic. Le află 1 sau 2 sau 3 prieteni.
Nu tot ce ni se întâmplă este poveste, merită a fi povestit şi împărtăşit. Continue reading →

Era un joc cu două seturi de cărţi. Unele erau roşii, iar altele albastre. Trăgeai pe rând cărţi din ambele seturi. Pe unele pierdeai, iar pe altele câştigai. Nu conta culoarea.

După 60-70 de încercări, subiecţii şi-au dat seama că trăgând cărţile albastre pierd mai mult decât trăgând cărţile roşii.

Experimentul a fost făcut pentru a analiza capacitatea de adaptare a subconştientului. Fiind cuplaţi la o serie de senzori şi aparate, s-a putut măsura transpiraţia din palmele lor. După zece încercări, palmele începeau să le transpire la un nivel insesizabil. Practic, inconştientul le transmitea subtil că cele albastre sunt statistic pierzătoare.

Daca ar fi fost mai atenţi, ar fi ajuns la informaţia “cărţile albastre sunt pierzătoare” mult mai repede. Ar fi economisit timp, ar fi câştigat valoare. Dacă acceptăm că valorea este informaţia în timp util.
Dacă nu este în timp util, este doar cultură generală de salon.

Dacă am nevoie de 6o-70 de încercări, ce folos? O maimuţă probabil şi-ar fi dat seama din 30-40 de încercări.

Dacă inteligenţa, cultura mă face să fiu neatent cu mine, fuck it.

Cum învăţ să-mi educ spontaneitatea?