Filmul lui Kusturica nu este un documentar sportiv, ci unul politic şi cultural. Maradona, celebru autor al golului secolului, este acum un personaj implicat civic şi politic, filozofând despre probleme sale cu cocaine şi regretul său că putea oferi mai mult lumii fotbalistice.
Retorica antiamericană (SUA urmăresc îndatorarea ţărilor Americii de Sud – a folosit argumente care mi-au amintit de Confesiunile unui asasin economic), simpatiile pentru Fidel Castro şi Hugo Chavez trasează nişte accente controversate acestui documentar pe care Kusturica nu se străduie prea mult să le tempereze.
La o plimbare prin Belgrad totuşi, la vederea unei clădiri bombardate de NATO, Maradona întreabă cine e responsabil. Kusturica evită o culpabilitate colectivă (NATO, Occidentul, SUA) justificând că, fiind crescut în spiritul educaţiei occidentale, a învăţat că vinovăţia aparţine indivizilor.
La un moment dat, Maradona povesteşte că Marquez i-a spus că, dacă Fidel Castro nu ar fi existat, yankeii ar fi ajuns până în Patagonia.
Dincolo de acestea, filmul este povestea unui om temperamental, naţionalist (golul secolului a fost înscris împotriva Angliei la câţiva ani dupa Falkland Wars, răzbunându-şi fotbalistic patria), cu o uimitoare încredere de sine.
La 14-15 ani este filmat declarând că doreşte să căştige Cupa Mondială, şi visează să îi cumpere mamei sale o casă.
Inutil de spus că toate acestea s-au împlinit.
