Nu-mi place să vorbesc despre Dumnezeu şi mă simt agresat ori de câte ori cineva mă întreabă dacă cred sau nu.
Acest disconfort vine atât din nevoia justificărilor ulterioare, cât şi din faptul că acest subiect este unul destul de intim pentru mine.

Nu cred nici în argumentele teiste, nici în cele ateiste. Dacă am argumentele, ce nevoie aş mai avea de credinţă?
Dacă anumite idei mi se prezintă raţional, acceptarea lor ar ţine de domeniul evidenţei. Nu ar conţine nimic eroic, nu aş risca cu nimic.

Pentru mine, credinţa este motorul spiritului uman. În concepţia mea, credinţa nu este în mod necesar legată de existenţa unei Fiinţe Supreme, ci vorbeşte din plin de magia spiritului uman.

Credinţa este capacitatea de semnificare a minţii umane, este eroismul de a arunca sens în jurul tău chiar şi atunci când nimic nu are sens.
Nu cred în păcat, însă dacă as accepta unul, a fi lipsit de credinţă în ce priveşte posibilităţile nelimitate ale vieţii este primul şi singurul.

Credinţa înseamnă fidelitate faţă de libertatea mea interioară. A mă închina cu ochiul deschis înăuntru înseamnă a-mi respecta propria şansa şi propriile latente.

Credinţa este motivaţia de fiinţă a omului.
E nevoie de credinţă pentru a iubi. Pentru a te ridica, pentru a continua, pentru a accepta ocaziile frumoase.

Nimeni nu te convinge raţional să te ridici din pat în fiecare dimineaţă.
E nevoie de credinţă.

Îl cheamă Tsutomu Yamaguchi şi pe data de 6 august 1945 era într-o călătorie de afaceri la Hiroshima. A supravieţuit exploziei atomice, şi-a petrecut noaptea într-un adăpost anti-aerian, iar dimineaţă, buimac şi speriat, s-a gândit să se întoarcă acasă. În Nagasaki.

Pe 9 august, era la birou, povestindu-i şefului ce-a păţit în Hiroshima, cum a văzut moartea cu ochii etc., când a doua bombă atomică a explodat.

Tsutomu Yamaguchi nu doar că a supravieţuit celor două bombe atomice, însă trăieşte şi azi. A scris o carte, a apărut într-un documentar, a ţinut un discurs la ONU şi este un activist în toată regula.

Citate:
“I can’t understand why the world cannot understand the agony of the nuclear bombs. How can they keep developing these weapons?”
“It was my destiny that I experienced this twice and I am still alive to convey what happened.”

Sursa: The 7 Most Bizarrely Unlucky People Who Ever Lived

L-am găsit aici, la Mana.
“Așteptăm să ne ajungă și sufletele…” mi-a reamintit de vorba cuiva:
“Am ajuns zei înainte de a învăţa cum să fim oameni.”

Ne grăbim pentru că timpul nu mai are răbdare sau timpul nu mai are răbdare tocmai pentru că ne grăbim?

Cernişevski era un profesor de liceu care scria într-o revistă oarecare articole materialiste şi socialiste în urma cărora a fost arestat.
În anul 1862, în închisoare, începe să scrie un roman mediocru Ce-i de făcut? cu accente utopice şi radicale (îşi imagina o Rusie în care vechea ordine este răsturnată violent pentru a se crea condiţiile sociale necesare apariţiei omului nou.
Un roman-telenovelă care deghiza un program revoluţionar.

Surse: 1, 2, 3.

Citatul de mai jos, din Eseuri despre lumea de azi, mi-a adus aminte de fenomenul de trend spotting. Acest lucru l-a făcut Dostoievski şi l-a făcut bine, căci un adevărat scriitor ştie să asculte, ştie să filtreze tendinţele latente din societatea în mijlocul căreia trăieşte.

În cea mai mare grabă, Dostoievski a răspuns romanului Ce-i de făcut? scriind Însemnări din subterană. Acest roman conţine o satiră a Omului Nou, dezvăluind, sub carapacea de oţel pe care şi-a arogat-o, slăbiciunea, angoasa, patimile ruşinoase, dragostea secretă pe care o simte faţă de duşman, cruzimea de care dă dovadă faţă de cei cărora susţine că li se dedică.

El este, ca să reluăm unul dintre titlurile lui Dostoievski, “visul unui om ridicol”. Ceea ce este uimitor însă este faptul că Dostoievski a înţeles în 1863, pe baza revoltei câtorva studenţi declasaţi şi a unui roman prost, că în Rusia şi pe faţă pământului apăruse ceva nou şi nespus de periculos.

Dostoievski a prevăzut, aşadar, plecând de la o minusculă conspiraţie a unor studenţi, conspiraţia lui Neceaev şi soarta posibilă a Rusiei şi a lumii în care în care această celulă canceroasă s-ar fi extins în tot corpul social. Tocmai acest lucru face că Demonii să fie unul dintre cele mai mari române scrise vreodată şi cel mai indispensabil intelighenţiei secolului XX.

Suspendând judecăţile de valoare cu privire la exemplul de mai sus, credeţi că ideile aparent absurde ale unui grup marginal pot să schimbe lumea?

Răsfoiesc Jurnalul lui Mircea Cărtărescu. E ceva bolnăvicios printre multe rânduri, e o disperare cu gust de lamentare în care îmi este ciudă că mă regăsesc.
La 40 de ani, Cărtărescu se consideră un scriitor ratat, se gândeşte că a cam spus totul, se luptă cu neinspiraţia. Crize, gânduri negre, panici, angoase, onirisme la tot pasul.

Multă logoree în interiorul brandului M.C.

Lectura cărţii mi-a trezit gustul pentru jurnal. Nu doar pentru a nota anumite evenimente zilnic (care nu intră în targetul blogului), cât pentru a-mi reactiva obiceiul terapiei prin scris. Continue reading →