În Tribune de Genève din 6 ianuarie, o corespondenţă din Liverpool are acest titlu: A fost sacrificată o tânără femeie zeului Tiki? Femeia, de douăzeci şi şapte de ani, a fost omorâtă cu două zile înainte de apariţia lunii pline cu paisprezece lovituri de cuţit. Aceasta ar putea fi, după bănuielile poliţiei, un sacrificiu în onoarea lui Tiki, divinitatea polineziană a fertilităţii. “Luna plină este perioada sacrificiilor rituale pentru adepţii zeului Tiki, al cărui cult, transplantat de emigranţii polinezieni în marele port industrial Lancashire, ar fi practicat de numeroşi intelectuali şi universitari din regiune.” Poliţiştii caută la biblioteca municipală şi în librării “toate operele tratând despre religiile polineziene”.

Dacă aceste informaţii sunt exacte, mi se confirmă, o dată în plus, convingerea mea că istorie religiilor, de la paleolitic la gnosticism, ne este totdeauna contemporană. Nici un comportament religios, oricât de arhaic, nu va fi abolit definitiv niciodată. O criză în profunzime, un sincretism inspirat de deznădejde – pot să actualizeze orice divinitate, fie ea exotică sau periferică.

[25 ianuarie 1962, Jurnal, Mircea Eliade]

[link]

“Eram sigură c-ai să-l miroşi.” Colega mea de clasă, care întâmplător mă simpatiza, observase bine obiceiul meu de-a mirosi lucrurile la primul contact: un caiet, un penar, un pix, o cutie, o pungă cu biscuiţi, o minge, o copertă de plastic, o radieră, un burete imbibat de cretă.
Acum, colega zâmbea căci tocmai îi adulmecasem oracolul. Nu pentru că unele fete îşi parfumau caietul cu amintiri, ci pentru că a mirosi un lucru înseamna pentru mine a face cunoştinţă, a mă introduce într-un univers nou, a lăsa noul să intre în viaţa mea, a surprinde adierea esenţei unui lucru, iar nu doar indiciul unui atribut.

Mai târziu, când aveam să descopăr bibliotecile, când aveam să stau două ore prin rafturi doar pentru a alege cele trei cărţi pentru următoarele zile, gustul meu pentru mirosuri avea să treacă la un nou nivel. Bibliotecile nu ascundeau doar memorie, ci înmagazinau mirosuri, arome ale trecutului, miresme prin care alte lumi se înfiripau în această lume.

Cărţi vechi, cărţi noi, cărţi pline de praf, pline de umezeală, pline de mobilă, pline de alte mâini. Afrodisiacul mirosului unor pagini.

Mirosul unor case, mirosul unor camere, mirosul unui dulap, al unui frigider, al unei bucătării, mirosul anticariatelor, mirosul expoziţiilor, mirosul unui tricou de mult uitat, mirosul unui prosop îmbibat de prea multe trupuri trecute şi viitoare.

Mirosul cărţilor de la RAO, mirosul cărţilor vechi de la BPT.
Mirosul umed din dimineaţa unui parc.
Mirosul uscat din seara unui parc.

Parfumul respiraţiei unei femei. Miresmele pe care le emană o femeie atunci când este stârnită, emoţionată, enervată. Atunci când îşi ia lucrurile de la tine, atunci când îţi iei lucrurile de la ea. Atunci când tocmai ţi-a acordat ultima şansă, atunci când te invită, atunci când te respinge.

Mirosul unei melodii vechi, al unui zâmbet necunoscut, al unei pisici, al unei plăci de vinil, al unui paianjen zdrobit, al unei căzi de baie.

Încercarea de a extrage poveşti din miresmele cu care lumea mă întâmpină.

Poate uiţi cum te iubea o femeie, cum se încolăcea, cum se înfigea în tine, cum te călărea, cum se lăsa umpluta,  însă nu-i uiţi niciodată aroma pielii şi a gurii. Nu-i uiţi afrodisiacul transpiraţiei, parfumul spatelui, al sânilor, al mâinilor, al buricului şi cosmosului dintre picioarele ei.