Filmul lui Kusturica nu este un documentar sportiv, ci unul politic şi cultural. Maradona, celebru autor al golului secolului, este acum un personaj implicat civic şi politic, filozofând despre probleme sale cu cocaine şi regretul său că putea oferi mai mult lumii fotbalistice.
Retorica antiamericană (SUA urmăresc îndatorarea ţărilor Americii de Sud – a folosit argumente care mi-au amintit de Confesiunile unui asasin economic), simpatiile pentru Fidel Castro şi Hugo Chavez trasează nişte accente controversate acestui documentar pe care Kusturica nu se străduie prea mult să le tempereze.
La o plimbare prin Belgrad totuşi, la vederea unei clădiri bombardate de NATO, Maradona întreabă cine e responsabil. Kusturica evită o culpabilitate colectivă (NATO, Occidentul, SUA) justificând că, fiind crescut în spiritul educaţiei occidentale, a învăţat că vinovăţia aparţine indivizilor.
La un moment dat, Maradona povesteşte că Marquez i-a spus că, dacă Fidel Castro nu ar fi existat, yankeii ar fi ajuns până în Patagonia.
Dincolo de acestea, filmul este povestea unui om temperamental, naţionalist (golul secolului a fost înscris împotriva Angliei la câţiva ani dupa Falkland Wars, răzbunându-şi fotbalistic patria), cu o uimitoare încredere de sine.
La 14-15 ani este filmat declarând că doreşte să căştige Cupa Mondială, şi visează să îi cumpere mamei sale o casă.
Inutil de spus că toate acestea s-au împlinit.
Mie mi-a plăcut cum Kusturica s-a abținut să-i intre în suflet lui Maradona și, în cele din urmă, arătând toate parafenaliile a reușit să scoată în evidență atât omul, cât și mitul. Ultima secvență cu Manu Chao a fost excelentă: Si yo fuera Maradona…
Am privit acest ultim film a lui Kusturica. Mi-a plăcut, deşi fragmentele despre biserică mi s-au părut cam lungi şi nepotrivite. Despre Manu Chao pot spune că faza a fost destul de potrivită.
http://www.youtube.com/watch?v=AF8Vo6GfuSg
mi-ar placea sa citesc mai multe post-uri de genul asta la tine 🙂
“confesiunile unui asasin economic platit” mi-a placut extraordinar de mult. a si stat la baza unei lucrari de-a mea despre Panama. in fine. ceea ce vroiam sa zic e ca e tare bine sa te informezi de ambele parti si sa nu te bazezi doar pe filmele in care americanii sunt mereu eroi si n-ar ucide o musca (daca n-ar fi terorista), insa tabloul trebuie privit echilibrat. au facut chestii nasoale (vezi aria de influenta din timpul razboiului rece – america de sud), dar nu-s dracul gol. pana la urma e vb de realism geopolitic. nu trebuie acceptat, dar poate fi inteles. si asta nu inseamna ca nu trebuie depuse toate eforturile ca sa fie mai bine.
asta e valabil mai ales pentru n. chomsky.
Zenu, editorcassh, da, foarte bună scena cu Manu Chao
jane, o să mai scriu. Am început Brzezinski şi şimţi cum îmi revine pofta şi interesul pentru subiectul ăsta:)