Am observat că oamenii inteligenţi se descurajează mai repede decât oamenii mai puţin inteligenţi.
Înţeleg inteligenţa în acel mod trunchiat (în care am fost educaţi) în care înseamnă complexitate, aşadar mai multă instabilitate şi vulnerabilitate. Cineva a menţionat în acest context că fericiţi cei săraci cu duhul şi dacă eram puţin mai prost, eram fericit, însă am impresia că problema este mai largă decat atât.

Oamenii inteligenţi îşi poartă şi îşi simt fragilitatea şi ies prin urmare mai greu din zona lor de confort. Îndrăznesc mai puţin pentru că ispita mândriei îî cuprinde mai des şi pentru că-i mai comodă contemplarea propriei complexităţi.

Oamenii inteligenţi sunt în medie mai timizi, însă timiditatea nu este efectul nesiguranţei, ci este banala consecinţă a inflaţiei de sine.

Există o întreagă tradiţie a inteligenţei văzută ca rană emoţională (câtă luciditate, atâta dramă!) şi provocatoare de dezechilibre, însă s-a vorbit mai puţin despre disciplina gândurilor pe care orice avans în cunoaştere trebuie să şi-l asume.
Orice avans în cunoaştere este un risc pentru imaginea de sine. Orice avans în cunoaştere presupune şi orgoliul asociat iniţiaţilor, a celor care cred că deţin o fărâmă de cunoaştere inaccesibilă celorlalţi şi prin urmare deţin o bucăţică de putere.

Orice avans în cunoaştere trebuie să presupună o smerenie aferentă. Modestia este o disciplină a gândurilor.

Drama nu constă în faptul că afli mai multe lucruri. Provocarea cea mai mare vine din modul cum gestionezi imaginea de sine după ce afli mai multe lucruri. You can’t handle the truth nu înseamnă că adevărul e groaznic, ci mai degrabă faptul că şandramaua personală este fragilă, iar acel adevăr nu are cum să fie integrat decât cu riscul unor comoţii personale.
O altă nuanţă în acest caz este şi mai interesantă. Nu toate adevărurile îţi sunt necesare, însă atunci când forţezi nota din orgoliul cunoaşterii,  încerci în mod artificial şi orbit de mândrie să te cuplezi la nişte adevăruri care nu sunt pe potriva ta, care nu sunt pe măsura ta.

Am scris rândurile de mai sus într-o cheie personală. Am observat la mine însumi cum setea de cunoaştere este cuplată de prea multe ori cu voinţa de putere şi are ca rezultat o imagine de sine distorsionată.

Când alergi după adevăruri pe care nu ai unde să le integrezi începi în mod inconştient să le foloseşti împotriva ta. Când îţi ascuţi sabia şi nu-i nici un oponent în jur, în mod inevitabil ajungi să te tai singur în ea.

Universul lucrează pentru îndeplinirea dorinţelor noastre nu este o idee optimistă şi iluzorie, ci dimpotrivă este una cât se poate de realistă şi de multe ori destul de înfricoşătoare. Optimismul acestei idei pleacă de la presupunerea că ne cunoaştem dorinţele noastre şi că, mai presus de orice, le putem controla.

După cum ştim, de cele mai multe ori nu ne cunoaştem dorinţele şi, pentru că dorinţele vin din acele profunzimi unde voinţa nu are acces, nu le putem controla. Multe dintre dorinţe nu le cunoaştem, nu le putem controla, însă de cele mai multe ori le proiectăm în mediul nostru social devenind semnale către ceilalţi. Semnalizăm către ceilalţi o mare cantitate de informaţie de care nu suntem conştienţi şi prin filtrul cărora ceilalţi ne judecă şi ne etichetează. (a se vedea blind spots din Johari window)

Dorinţele noastre reuşesc să iasă la suprafaţă într-un fel sau altul. Această suprafaţă nu înseamnă doar conştientizarea lor de către noi înşine, cât mai ales proiectarea lor către ceilalţi. În această proiectare semnalizăm dorinţe, temeri, ceea ce ne dorim să devenim şi de multe ori ceea ce am fost.
Omul este un mănunchi amplu de informaţii de care purtătorul nu este conştient niciodată în întregime. Nu ne controlăm ultimele resorturi, la fel cum nu putem privi în adâncurile propriei noastre priviri.

Asadar, Universul lucrează pentru realizarea dorinţelor noastre de care nu suntem întotdeauna conştienţi şi pe care nu le putem controla. De ce ţi-e frică, nu scapi este doar varianta negativă.

Făcând o paranteză, nu e de mirare cât de important este ceea ce proiectăm în jurul nostru şi n-ar trebui să uimească resursele uriaşe alocate în această direcţie (personal branding, public relations etc.) Universul social din jurul nostru se aliniază în funcţie de ce anume proiectăm.
În funcţie de ce anume proiectăm anumiţi oameni vor veni în jurul nostru, iar alţii  se vor îndepărta.

Dincolo de acestea, rămâne întrebarea de ce Universul este cuplat la dorinţele noastre? Există un magnetism al gândurilor, al dorinţelor? La toate acestea mi-aş dori răspunsul tău pentru că următorul meu articol va încerca – din perspectiva personală – să ofere câteva lămuriri.

La finalul fiecărui an, recapitulând întâmplările şi emotiile,  am un sentiment de recunoştinţă faţă de cei care m-au ajutat, m-au suportat şi mi-au fost alături. Anul 2009 a fost pentru mine unul ameţitor şi sper ca 2010 să fie mai echilibrat.

sursă foto: pantacruel

Am cunoscut mulţi oameni frumoşi în 2009, am trăit câteva poveşti frumoase şi aceeaşi şansă v-o doresc şi vouă în 2010!

Vă mulţumesc că citiţi acest blog şi că mi-aţi urmărit acţiunile şi prostiile de-a lungul anului. Mă bucur că am împărţit un gând bun, o supă, o limonadă, o plimbare cu bicicleta, o bere, o discuţie în parc, o cameră de hotel, un joc, un râs,  un dans!

La Mulţi Ani!

Un capitol din What The Dog Saw, ultima carte a lui Malcolm Gladwell (unul din autorii citiţi în anul care tocmai se încheie) se numeşte The Art of Failure şi analizează două modalităţi prin care oamenii talentaţi eşuează. Suntem sătuli de succese, vrem să ştim şi cum poţi rata, nu-i aşa?

O prima modalitate se cheamă sufocare (choke) care se intâmplă atunci, cand în condiţii de stres, sistemul explicit learning preia funcţiile normale ale unei acţiuni. De exemplu, atunci când conduci de ani de zile, majoritatea actiunilor efectuate la volan sunt inconştiente. Au fost atât de mult rulate încât au devenit banale, le cunoşti şi-n somn. Atunci când te sufoci – în condiţii de stres – începi să conştientizezi fiecare gest, fiecare acţiune şi folosind exemplul de mai sus, vei ajunge să conduci ca un începător devenind atent la fiecare mişcare.

A doua modalitate este panica. Ea cauzează cauzează perceptual narrowing. Dacă sufocarea este despre a gândi prea mult, panica este despre a gândi prea puţin. Sufocarea este pierderea instinctului, pe când panica este despre asfixierea în instinct.
Panica este un eşec banal (deţii prea puţine informaţii şi în mod firesc eşuezi), în vreme ce sufocarea este un eşec paradoxal căci are loc tocmai din cauza avalanşei de informaţii.

Pentru a ilustra diferenţele dintre panică şi sufocare s-au făcut o serie de experimente foarte interesante. Un profesor alb a testat în cadrul unui grup de studenţi albi Continue reading →