Ai avut vreodată impresia că-n sufletul tău se află mai mult decât gândurile proprii? Cunoşti acea senzaţie că oricât de mult ai gândi despre tine nu vei reuşi niciodată să-ţi zbori dincolo de margini?

Uneori sufletul meu este bântuit de alte vise decât ale mele proprii, iar într-un exorcism de sine unicitatea mea ar consta în eventualul curaj de-a face lucrurile care au fost puse în mine de strămoşi.

Nu aspir spre inteligenţa izolată a geniului. Îmi doresc mai degrabă să devin un loc cald pentru sfatul bătrânilor. Îmi doresc o viaţă locuită de poveştile ceilorlalţi.
Prefer o poveste tragică la care putem participa cu toţii în locul uneia călduţe la care aş participa doar eu singur.

Îmi doresc o viaţă atât de largă încât şi ceilalţi să poată trăi în ea. Îmi simt parcusul de aici atât de unic şi valoros încât nu doresc să fiu singurul care-mi trăiesc miracolele.

Mă văd umblând prin oraş o ţeavă lungă de trei metri. Veneam de la Electrice cu ţeava în mână – costa 3 lei metrul – şi deja îmi imaginam viitoarea armă cu care voi trage cornetele. Cinci ţevi 2+2+1, cu două mânere şi o ţintă. Jucam vara în curtea şcolii sau în construcţiile imensului hotel din mijlocul oraşului.

Mă văd apoi făcând rost de rulmenţi, construind căruciorul în curte şi apoi dându-mă “pe variantă”.

Mă văd ascultând pe cineva mai mare explicându-mi cum injectorul lui e mai bun decât injectorul meu. Eu pocneam lovind de stâlp sau de un zid, pe când el relaxat, pocnea lovindu-şi călcâiul. O dată mi-a explicat că atât de mult încărcase injectorul încât, după detonare,  a găsit cuiul la vreo 20 de kilometri distanţă, la marginea unei şosele.

Mă văd la bunici în noaptea de Înviere unde era obiceiul ca tinerii să urce pe dealurile din jurul satului, să facă focuri uriaşe şi să pocnească carbidul în nişte ţevi imense de plastic.

Mă văd cutreierând oraşul cu vărul meu căutând cutii de chibrituri. Aveam amundoi o colecţie impresionantă pe care apoi o jucam într-un joc pe care-l numeam buca. Aşezam în mijlocul străzii cartoanele de la cutiile de chibrituri unele peste altele, iar de la o anumită distanţă trebuia să le nimerim cu un caiet învelit în copertă.

Mă văd cu un cui şi un ciocan în mână. Ieşeam în stradă, băteam cuiul în asfalt, iar în gaura formată curăţam praful de chibrit, iar apoi băteam cuiul cu ciocanul şi… bum!

Mă văd dând la bară cu o minge de 35.

Mă văd jucând şotronul, coarda şi elasticul, telefonul fără fir şi gâze, fete, flori, băieţi şi mă gândesc că m-ar interesa o istorie a acestor jocuri. Când au pătruns în România? Se jucau în perioada interbelică? Se jucau la ţară sau erau specifice zonelor urbane?

Mă văd jucând gropiţa în spatele şcolii cu monede de 1 leu şi 3 lei. Uneori mă antrenam în curte sau în casă, pe covorul persan din dormitor.

Mă văd legând aţă dintr-un gard într-altul, umplând o minge cu pietre şi colecţionând surprize Turbo şi Cincin.

Mă văd împingând un cerc pe stradă cu o căliţă sau legând un celofan de două şuruburi, aruncam în sus – în mijloc avea praful de chibrit, iar la impactul cu asfaltul… bum!

Mă văd la furat cireşe şi fugăriţi cu un câine lup, mă văd la furat pere şi fugăriţi cu o sapă în mână, mă văd la furat căpşuni şi nefugăriţi de nimeni.

Mă văd făcând cazemate prin copaci, sărind în fân peste cap (cum vedeam în filmele cu karate) sau călărind fără şa, fără pătură şi fără căpăstru.

În anii trecuţi, aveam perioade întregi când mergeam la muncă cu jumătate de oră mai devreme. Îmi faceam cafeaua, citeam presa online şi de cele mai multe ori scriam pe blog. Multe din articolele mele sunt scrise la birou. Unele sunt scrise în liniştea primelor ore, iar altele sunt scrise mai târziu printre picături.

Unele sunt scrise când am simţit, iar multe din ele sunt scrise pentru că mi-am impus să mă aşez în faţa calculatorului şi să scriu ceva. Magda îmi spunea zilele trecute câ nu are îndeajuns de multe frustrări pentru a fi o blogeriţă constantă, însă nu e vorba doar de frustrări.

De cele mai multe ori este o provocare să scoţi un gând, o idee din piatra seacă. Să te aşezi lipsit de chef uneori, să-ţi vină scriind şi să termini victorios după ultimul rând.
Uneori e onorabil să scrii pur şi simplu acceptând gândul şi riscul că nu de puţine ori poţi scrie platitudini, poţi fi ridicol. Nu întotdeauna îţi iese, însă e mai practic ca eşecul să te prindă încercând decât renunţând.

Inspiration is for amateurs spune probabil povestea unei discipline autoimpuse, însă şi mai aproape de adevăr spune poveste unui exerciţiu pe care îl faci cu tine însuţi. Deşi pare paradoxal, în cazul scrisului, ca şi în cazul improvizaţiei, e nevoie de multă muncă pentru a deveni spontan.