Următorul articol nu este original, însă pune cap la cap şi elimină într-un mod inedit câteva informaţii existente pe piaţă.

După ce termină de scris Mizerabilii, Victor Hugo pleacă în vacanţă. Preocupat de receptarea carţii sale, îi trimite editorului o scrisoare care conţinea doar “?“. Editorul îi răspunde prin “!” spunându-i astfel că romanul are succes.
Cu această anectodă îşi începe Tor Nørretranders capitolul despre exformaţie în cartea sa Iluzia utilizatorului.

Semnul de întrebare a lui Hugo este rezultatul unui proces explicit de eliminare a informaţiei. Dacă în timpul procesului prin care formulăm un mesaj, eliminăm o mulţime de informaţii pe care le avem în minte, iar ele nu vor fi prezente în mesaj, atunci avem exformaţie = cantitatea de informaţie eliminată în mod explicit.
Aceasta înseamnă că pentru a cunoaşte cantitatea de informaţie eliminată pentru a formula mesajul ?, trebuie să cunoşti contextul. Editorul cunoştea contextul, discutaseră de nenumărate ori despre eventualul succes sau eşec al romanului Mizerabilii şi ştia că pe Hugo nu putea să-l preocupe decât un singur lucru când a pus întrebarea.

Autorul, Tor Nørretranders, plecând de la acest exemplu şi inspirându-se dintr-o teorie a calculului – adâncimea logică – introduce conceptul de exformaţie care spune că trasmiterea unei informaţii presupune ca în mintea destinatarului să se afle o informaţie interioară conectată cu exformaţia pe care o are în minte expeditorul.

De exemplu, dacă îţi spun că a murit Rex, tu trebuie să ştii în prealabil că Rex este un câine de care am fost ataşat enorm. Astfel fraza A murit Rex nu transmite o informaţie, ci o stare de spirit (durerea provocată de dispariţia lui). Transmit o informaţie despre mine (care este implicită în context), iar nu neapărat despre Rex.

Riscul comunicării ar fi acesta: Continue reading →

De multe ori, principiile mele încearcă să maschez temeri şi angoase pe care nu doresc să le confrunt. Nu pot mânca o felie de pizza cu fundul pe bordură nu neapărat pentru că am principii care-mi spun că pizza se mânca doar la masă, ci pentru că această postură este dincolo de confortul social pe care mi-l asum în mod obişnuit. Nu accepţi să fii luată în braţe în public nu pentru că ai un principiu asociat acestei stări, ci mai degrabă o teamă.

În virtutea unor principii de management, cineva îmi spunea zilele trecute:
“Eu nu pot să organizez un eveniment în modul cum îl organizaţi voi. Eu trebuie să ştiu câţi oameni chem, câţi îmi confirmă că vor veni şi câţi vin!”
În virtutea nevoii de control, în virtutea fricii de eşec, în mijlocul riscului de a o da în bară în stil mare.

Frica în sine este bună, mă ţine alert şi e plin de energie, însă atunci când este ambalată în principii, începe să lucreze împotriva mea. Frica este bună atunci când îndrăznesc în ciuda ei, iar nu atunci când încerc să o ocolesc cu raţionalizări ulterioare.

Curajul nu este absenţa fricii. Curajul se întâmplă atunci când mergi înainte în ciuda fricii.

Principiile sunt elemente prin care identitatea noastră devine coerentă pe plan social, însă în acelaşi timp pot deveni o cămaşă de forţă pentru dezvoltarea personală.

Nu îmi place să sap în spatele unor gesturi pentru a găsi frustrări sau copilării nefericite şi nu caut dedesubturi pentru că una din sursele optimismului meu spune că suntem mai mult decât frustrările noastre.
Anumite frustrări şi anumite complexe  pot constitui o etapă în explicarea unui fapt, însă ele singure nu epuizează dimensiunile faptului. Anumite bătăi luate în copilărie pot explica ce fac eu acum, însă nu mă justifică şi nu mă scuză. O copilărie nefericită mă poate face şi violator în serie, şi mare artist.

Complexul de inferioritate care te motivează să faci mai multe şi să mergi mai departe este acelaşi complex de inferioritate care te face nesigur, ezitant şi defetist.

Să folosesc o expresie învăţată în şedinţele de brainstorming, frustrările sunt la prima mână. Dacă te uiţi în urma gesturilor afli destule frustrări, însă dacă priveşti înaintea lor găseşti idealuri, vise şi obiective.
Este mult mai practic şi onest să judecăm oamenii nu după frustrările lor, ci mai ales după visele lor. Vom afla astfel că mulţi oameni au făcut lucruri frumoase şi măreţe din copilării nefericite, din frustrări sexuale şi complexe de inferioritate.

Acest articol este continuarea De ce Universul este cuplat la dorinţele noastre? şi va vorbi din perspectiva personală a cuiva care ţine un blog de mai mult de patru ani de zile şi are conturi active pe diverse reţele sociale.

Social Media este autostrada unde care pasiunile mele devin filtre sociale prin care periez zilnic informaţie şi persoane. Dacă înainte puteam comunica o pasiune doar în cerc restrâns, acum o pot comunica – prin blog, de exemplu – către mii de oameni. Astfel, pasiunea mea devine un semnal foarte puternic aruncat în mediul social din jurul meu.

O mică precizare. Când spun “mediul social din jurul meu” sau “am grijă cum mă port în societate”, înţeleg că societate poate însemna şi mulţimea cititorilor mei, la fel cum mediul social poate însemna şi mulţimea prietenilor de pe Facebook. Prin urmare, prezenţa mea în social media trebuie să comporte aceleaşi rigori după care ar trebui să mă ghidez şi în viaţa reală.

Dacă înainte doar un grup restrâns (familie, prieteni, colegi) se puteau roti în jurul dorinţelor mele exprimate social, acum am şansa să prind în dorinţele mele un cerc de oameni mult mai larg.

Teoria mea este următoarea: Continue reading →