Un om nu începe să existe decât atunci când începe să parieze pe el însuși. Abia atunci capătă contur, abia atunci își iese din propria umbră, abia atunci este mai mult decât moștenirea genetică și decât influențele mediului său. Dincolo de acest schelet al moștenirilor și influențelor, tot ceea ce suntem este rezultatul propriilor noastre alegeri.
Vine o vreme când familia în care ai crescut nu mai constituie o explicație pentru situația ta actuală. Vine o vreme când complexele și frustrările se opresc la pragul de unde începe propria responsabilitate.
Pe drumul către propriile idealuri, pariez în fiecare moment ceea ce sunt pe ceea ce pot deveni. Mă întreb adeseori dacă am reușit să scot maximum din cutare situație, dacă am omis sau nu oportunități care mi s-au oferit, dacă am știu să descifrez corect sanșele de care m-am izbit și, din ce în ce mai accentuat, metafora pariului îmi vine în minte. E o proiecție, e un risc, este un joc de șanse, o aglomerare de sensuri moștenite sau inventate.
La jocul de whist, sunt oameni care joacă la 0 majoritatea mânilor. Este un pariu sigur și prudent, însă pe termen lung se dovedește o strategie păguboasă. A juca la sigur înseamnă lipsa de curaj de a forța faptele și împrejurările, înseamnă lipsa de creativitate de a scoate din puțin puțin mai mult. Când mă uit în jur la oamenii pe care îi admir, observ că aceștia nu au avut mai multe șanse decât restul, însă au reușit să scoată cel mai mult din cărțile primite.
Observ că marile destine aparțin acelor oameni care au luat cele mai riscante decizii. Să fiu înțeles, orice decizie este riscantă pentru că nu deții niciodată toate informațiile necesare pentru a face un pas sigur și rațional. În acel vid de date și certitudine, apare acel leap of faith despre care am vorbit.
Scriu aceste rânduri în mijlocul unor decizii pe care le iau în ciuda faptului că nu dețin cunosc toate variabilele, toate avantajele și dezavantajele. Doar cu ideea că, într-un fel sau altul, nicio îndrăzneală nu rămâne nerăsplătită.
Zilele trecute, un prieten în vizită era dezamăgit de multe lucruri din jurul lui, de mulți oameni din țara asta. Dez-amăgirea este bună atunci când constituie doar prima etapă, iar nu o fundătură. Eu îmi păstrez acel optimism rural pe care îl întâlneam în vacanțele de la țară. După ce eram întâmpinat pe drum cu de-al cui ești?, următoare întrebare era – de mult ori – unde te duci?.
Trăim în țara în care toți știm de-ai cui suntem și de unde venim (de aici reproșuri și atitudini inchizitoriale), însă am uitat să ne întrebăm unde ne ducem și cum anume dorim să pariem pe viitorul nostru.
