Am citit cartea O istorie sinceră a poporului român a lui Florin Constantiniu pe unde am apucat: acasă, în tren, la hotel în Sibiu și apoi iar în tren. O lectură utilă (doream să-mi actualizez multe informații) și plăcută (are un stil lin, aproape oral). În plus, de la cartea lui Boia, nu mai întâlnisem o lucrare atât de provocatoare despre istoria românească.
Am rămas cu multe semne de întrebare, mi-am temperat destule opinii şi am scos multe note dintre care aici am cules doar câteva:
O problemă românescă:
Suntem balcanici prin conduită, aspirăm spre Occident, de la care am luat o poleială, şi am fost loviţi şi îngenunchiaţi de cei veniţi din stepă (de la migratorii turanici la sovietici).
Grigore Ureche despre Moldova: este situată “în calea răotăţilor”
Despre prima mențiune a geto-dacilor:
Relatând campania împăratului persan Darius I împotriva sciţilor (~514 î.e.n.), Herodot scrie că, spre deosebire de alte neamuri tracice, geţii sud-dunăreni au hotărât să reziste, decizie considerată de istoric ca “nesăbuită”, dată fiind disproporţia de forţe, şi cu consecinţe grele pentru geţi: “au fost robiţi pe dată, măcar că sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”.
Atacul roman din primăvara anului 101 a fost de temerile lui Traian, generate de consolidarea puterii regatului geto-dac, sau, cum relatează Dio Cassius: “văzând cum odată cu întărirea forţelor militare sporea şi trufia lor”.
Despre problema continuității:
Părăsirea Daciei de către armata şi administraţia imperiale a fost, cu siguranţă, însoţită şi de plecarea celor care aveau să-şi pună la adăopst bogăţii, expuse acum năvălitorilor. Care a fost numărul celor refugiaţi în sudul Dunării? Imposibil de evaluat! Dacă sursele literare latine vorbesc despre o evacuare totală a provinciei, ele o fac pentru a acredita imaginea punerii la adăpost a tuturor cetăţenilor romani. Realitatea istorică arată însă că – exceptând “purificările etnice” – războaiele, atacurile, calamităţile naturale etc. nu dislocă grupurile umane dintr-o regiune expusă vicisitudinilor. Logica istoriei obligă la încheierea că grosul populaţiei daco-romane a rămas pe teritoriul fostei provincii romane Dacia după retragerea aureliană.
Exceptându-i pe romanşi, românii sunt singurul popor latin care a păstrat în numele său (etnicon) numele Romei. Formula fericită a lui N. Iorga “am rămas români pentru că nu ne putem despărţi de amintirea Romei” trebuie înţeleasă în sensul că daco-romanii, după retragerea aureliană, iar mai târziu românii, au avut conştiinţa apartenenţei lor la Imperiul romano-bizantin.
“românii sunt singurul popor latin care a păstrat în numele său (etnicon) numele Romei.”
problema ar fi ca pana in sec XIX “românii” nici macar nu isi spuneau români, habar nu aveau ce este România (care nu a existat nici macar ca idee ori concept pâna in sec XIX) sau ce ori cine sunt românii
timp de secole ei erau valahi, munteni ori moldoveni, habar n-aveau ca ei sunt poporul “român”
(de ex. denumirea Tara Româneasca este o mare minciuna creata de comunisti, Mircea cel Batran habar n-avea ca el a domnit peste Tara Românesca)
România putea la fel de bine să se numească şi Dacia, în sec XIX, înainte de a se naşte statul naţional, chiar existau lupte ideologice puternice între cele două curente (Dacia vs România), cei mai mari gânditori ai vremii fiind fie într-o tabără, fie în alta
(pâna la urma a invins denumirea România, care s-a şi păstrat)
pâna la urma lucrurile s-au cristalizat, insa existenta in denumirea noastra a Romei este un ARTIFICIU creat la mult timp dupa nasterea poporului român 😉
Stefan, da, multe sunt constructe ideologice
Totuşi denumirea de român şi rumân(desemna o categorie de ţărani) exista din evul mediu. Vezi şi vorba cronicarului “de la Râm ne tragem”.
Stefan cel Mare se referea la Muntenia ca la “cealaltă Ţară Românească”. Exista conştiinta unei limbi comune şi a unei moşteniri comune, însă nu exista o conştiinţă naţională propriu-zisă.
“Stefan cel Mare se referea la Muntenia ca la “cealaltă Ţară Românească””
loool, cum naiba sa se refere Stefan cel Mare la Muntenia ca la cealalalta tara romaneasca, cand nici macar nu exista conceptul de “românesc”?!?!
in rest, da, ai dreptate, vorbind aceeasi limba, exista constiinta mostenirii comune… faptul ca se casapeau intre ei era datorita contextului istoric (si domnitorii germani, de exemplu, se casapeau intre ei)
si daca tot suntem la capitolul acesta, interesant este cum mare parte a fondului latin al limbii romane provine de fapt din limba franceza, via ofiterii rusi stationati pe teritoriul tarii noastre in prima jumatate a sec XIX
era aceeasi moda atunci de a folosi frantuzisme in societate pt a da bine, cum este acum la moda sa folosim englezisme, datorita culturii corporatiste
aceste lucruri nu scad cu nimic din importanta ori valoarea istorica a romanilor, insa lucrurile trebuie invatate corect, nu ideologic (desi exista atatea discutii pe tema asta, vezi numai incercarile lui Boia si Djuvara de a demitiza cat de cat istoria)
sunt absolut de acord ca istoria noastra sufera din cauza violurilor istoricilor comunisti si trebuie tratata. dar sa zici ca cineva care a opus rezistenta a fost nesabuit e o ineptie. ma intreb ce crede dl istoric despre grecii de la marathon sau termopile. idioti si aia, nu?
Stefan, da, există un document (o scrisoare către veneţieni) în care Ştefan cel Mare chiar face această referire. În original “l’altra Vlahia”
vlahi, da, dar nu români 😉
sau tara vlaha, da, dar nu romaneasca 😉
si da, era normal sa se refere la ei ca la acelasi neam, diferentele erau minime, mai ales in ceea ce priveste limba
Am citit şi eu lucrarea lui Constantiniu în urmă cu ceva vreme, e o sinteză bună. Totuşi, acea problemă românească pe care o identifică e complexă şi trebuie tratată interdisciplinar.
Pe de altă parte, a devenit deja un clişeu faptul că noi nu ne-am putut dezvolta din cauza năvălitorilor, iar dacă ar fi să ne luăm după Eugen Lovinescu, inclusiv cultura româna n-a dat nimic semnificativ până în secolul al XIX-lea. Acest lucru e parţial neadevărat.
Năvălitorii mongoli au ajuns până-n Polonia, iar otomanii au făcut paşalâc din Ungaria, spre exemplu, dar asta nu i-a impiedicat pe polonezi şi unguri să se dezvolte. Nici noi n-am stat degeaba. Cultura românească veche, mai puţin cunoscută, e de o valoare însemnată în comparaţie cu celelalte culturi răsăritene de la momentul respectiv. Când în ţările române se manifestau cărturari şi savanţi precum Grigore Ureche, Miron Costin, mitropolitul Dosoftei, Nicolae Milescu, Stolnicul Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir şi aşa mai departe, ruşii, spre exemplu, în materie de cultură se încălţau cu căciula.
Cu alte cuvinte, în zorii modernităţi, ţările române erau sincronizate cu Occidentul. Nu mi-e limpede la ce se referă autorul când spune că „suntem balcanici prin conduită”. Ce înseamnă „balcanici”? Se referă la spiritualitatea de factură slavo-bizantină, în care cărturarii românii s-au remarcat în mod deosebit, sau la atitudinea turco-fanariotă? Care, până la urmă, e destul de străină de sufletul românului şi destinul culturii noastre. În fine, când citesc o lucrare de istorie, de obicei mă pun la curent şi cu câteva date din biografia autorului, iar în cazul de faţă, despre Constantiniu ştiu că are origini greceşti.
@Stefan Murgeanu: Fara suparare, dar nu prea stii multe lucruri despre treaba asta de spui ce spui.
Denumirea de “Tara Romaneasca” nu a fost creata in niciun caz de comunisti, apare in actele oficiale ale tuturor domitorilor romani medievali.
Cat despre a spune ca nu exista termenul de “romanesc”, din nou te inseli. Ori ai studiat superficial. Exista si era folosit. Valahi e o denumire data de germanici, apoi slavi populatiilor romanice, printre care si romanilor.
P.S – Ma bazez pe ceva? Da. Pe formatia mea de istoric. Unul bun, as zice.
@carbonaru?
fara suparare: in ce perioada te-ai format ca bun istoric?
mda, ma gandeam eu… QED
Domnule Murgescu, legat de primul dumneavoastră comentariu:
– ,, rumâni ” era denumirea generică a şerbilor din Ţara Românească, cuvântul ,,boieri” având o origine bulgară şi fiind preluat în limba română prin intermediul slavilor. Oricum, un document din 1631 emis de voievodul Ţării Româneşti, Leon Tomşa, în contextul persecuţiei grecilor care se infiltraseră în păturile conducătoare, le condiţiona privilegiile de căsătoria cu ,, femei române”. Cu alte cuvinte, românii chiar aşa se numeau pe ei însişi.
– ,, vlah” este denumirea cu care vechii germani îi numeau pe romanici şi care a ajuns pe filieră tot slavă să-i desemneze pe români. Românii nu s-au numit pe sine vlahi decât după ce au ieşit în afară şi au văzut cum ne numesc alţii.
– Carbonaru are dreptate legat de Ţara Românească, această denumire apare în titulatura tuturor domnitorilor acestei ţări. În 1600, de exemplu, Mihai Viteazul se intitula ,, Domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”. Ştefan cel Mare era la fel foarte conştient că guvernează Moldova, asta o ştim de Cronica Moldo Germană sau din scrisoarea trimisă în latină papei şi suveranilor europeni în 1475.
– Cu siguranţă nu s-a pus problema vreodată să se numească Dacia, niciun voievod vreodată nu a pus acest cuvânt în titulatura sa sau în vreun act emis de el. Termenul era pur şi simplu inexistent în vocabularul politic autohton.
– legat de originea rmană puteţi vedea ,,Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor” de Dimitrie Cantemir, Letopiseţul lui Ureche, sau mult mai recenta lucrare a lui Adolf Armbruster, ,, Romanitatea românilor-istoria unei idei” apărută în 1993 la editura Enciclopedică.
@Andrei
multumesc mult pt lamuriri 🙂
nu am spus ca domnitorii au vrut sa denumeasca tara “Dacia”, ci in sec XIX, in zorii nasterii statului modern Romania, a existat si un curent (format din personalitati ale momentului) care milita pt ca tara (ce urma sa se nasca) sa se numeasca Dacia, nu Romania 😉