Author Archives: Adrian Ciubotaru

Poate fi trasă vreo concluzie pozitivă în urma rezultatelor de la BAC 2011?


Întrebarea din titlul am adresat-o ieri pe Facebook, iar răspunsurile au fost pe măsura provocării. Înainte de a culege câteva răspunsuri primite, dincolo de tonul alarmist, bășcăliile create și căutarea vinovaților în toate direcțiile, vreau să precizez trei lucruri:

1. Nu înțeleg stupoarea multora cu privire la rezultatele slabe. Situația era la fel de proastă și anul trecut, și acum doi ani, și acum 5 ani, doar că nu s-a reflectat în rezultatele oficiale. Sunt o mulțime de licee care anii trecuți aveau o rată de promovabilitate la BAC de 90%, iar anul aceasta abia au scos 15-20%. Cum este greu de crezut că, de la un an la altul, calitatea învătământului a scăzut brusc, concluzia este simplă: situația era la fel și în anii trecut, doar că anul acesta s-a văzut. Anul acesta s-au ascuns mai puţine lucruri sub preş.

2. Nu există o generație Google sau Facebook. Elevii de azi nu sunt mai proști sau mai inculți decât cei de ieri. În 1999 când am dat eu BAC-ul, mentalitatea dominantă era următoarea: de bine, de rău, cam toţi vom lua bacul. Totul se calcula la grămadă, repentenţii erau trecuţi din încheietură şi aproape nimeni nu era lăsat să termine liceul fără o diplomă de bacalaureat.

3. Problema nu este doar a elevilor, a profesorilor, a părinţilor sau a sistemului de învăţământ. Este o criză sistemică la nivelul întregi societăţi.

În timp ce societatea s-a schimbat, în timp ce viitorul se schimbă de la un an la altul, sistemul de învătământ nu a reușit să se calibreze pentru noile provocări. Elevii observă o prăpastie din ce în ce mai mare între şcoală şi lumea în care trăiesc, părinţii nu sunt pro-activi în educaţia copiilor, iar legea învăţământului a fost modificată de 39 de ori între 2000-2010, spune Vlad Petreanu (tablou care conturează mai mult ideea unei cărpeli decât o reformă structurală).

Mai mult, în toată lumea, sistemul clasic de învăţământ are probleme. Este un sistem moștenit din secolul XIX, gândit în urma revoluției industriale să scoată viitori muncitori și cetățeni pe bandă rulantă. Acum, școala pregătește elevii pentru o economie care nu mai există, modelele sunt altele, iar mass media prezintă indivizi care au reușit în viață în ciuda sistemului de învățământ (de la Bill Gates, Woody Allen și alte staturi hollywoodiene la Gigi Becali sau Vanghelie).

Câteva răspunsuri (vezi întreaga conversație):

Atâta timp cât se evidenţiază nonvalorile, de ce să aşteptăm absolvenţi valoroşi?

ma simt cel putin ciudat ca la 26 de ani sa pot spune cu mana pe inima “pe vremea mea se facea scoala.”

in sfarsit oglinda societatii e curata 😮 oglindire perfecta conforma cu realitatea

De 20 ani, subliminal, i-am învăţat pe copii ca intelectualii mor de foame, că şcoala nu foloseste la nimic, că e important să fii şmecher şi să ai tupeu…de ce avem pretenţii la altceva?

Un profesor: Din păcate, dezastrul de anul ăsta e doar un semnal de alarmă, TARDIV, după părerea mea. Aşa cum a fost şi cel de anul trecut-pentru că, la momentul ăla, notele au fost cele mai mici din istorie, aşa cum se întâmplă acum

Practic sistemul nu s-a schimbat prea mult de o perioada destul de indelungata, a primit doar niste “facelift”-uri.

Mie in liceu mi s-a predat html intr-o ora si a trebuit sa prezint un site ca sa primesc nota. La faculta afara din tara..acelasi html mi s-a predat in 2 saptamani..e efectiv penibil ce se cere in Romania.

Foto: gandul.info

Ce ai face pentru 4 bilete duble la Bon Jovi?


Îți spun de la început că îmi place Bon Jovi încă de pe vremea când înregistram casete cu băieții pe stradă. Încă la primele petreceri în școala generală când Always era blues-ul preferat, când Keep The Faith răsuna în casetofoanele prietenilor, iar Blaze of Glory era doar pentru cei rafinați. Bon Jovi este trupă care a început în anii ’80, a rămas în topuri în anii ’90, iar în anii 2000 încă ridică oamenii în picioare la concerte. Ce poți să zici mai mult?

Îți spun de la început că, indiferent dacă ești fan înrăit sau le asculți muzica din când în când, există artiști pe care nu trebuie să îi ratezi în concerte. Sunt adevărați profesioniști, au dovedit-o de atâtea ori și fac un super show pe scenă.

Îți spun de la început că am 4 bilete duble pentru concertul Bon Jovi – oferite de Ciuc Premium care susține muzica live – pe care le voi oferi dacă îmi arăți pasiune și nebunie. Pentru că este o ocazie unică, unul dintre cele mai așteptate concerte din România, va trebui să cazi în picioare pentru a câștiga cele 4 bilete duble la Bon Jovi.

Condiția de participare este simplă: arată-mi ceva nebun sau ceva care să exprime o pasiune de-a ta. Un filmuleț cu tine, cu părinții sau bunicii tăi, cântă o melodie din repertoriul Bon Jovi, un articol, o poză, o surpriză, ceva despre viața ta, orice. Vreau să ofer biletele cuiva împătimit și vreau ca acestea să contureze o experiență de ținut minte toată viața: începând de la povestea cum ai câștigat acest concurs până la impresiile de după concert.

Termenul limită este joi, la 16:00. Atunci voi anunța câștigătorii, aceștia vor primi biletele prin curier, iar duminică ne vedem la concert. Nimic mai simplu!

Au mai rămas 74 de ore, succes!

Credit foto

Cu Lecturi Urbane la B'ESTFEST

Din cele trei zile de B’estfest, eu am fost doar sâmbătă. Alături de Cristiana și Claudia, am prestat la cortul Lecturi Urbane cu cărți, oameni pasionați de lectură și mulți baloți de paie.

Mi-a plăcut organizarea (deși uneori auzeam mai multe concerte simultan), oamenii relaxați, mâncarea bună și prețurile hippie. Păcat cu vremea care a fost răcoroasă, când nu a fost schimbătoare.


toate pozele

Exercițiu de admirație: Horia Roman Patapievici

Pe oriunde îți declari vreo simpatie sau admirație, cineva se găsește în jurul tău să te tempereze cu suspiciune. Dacă spui ceva de bine de Liiceanu, Pleșu sau Patapievici, se vor găsi oameni care cunosc amănunte, detalii și pași greșiti care conturează lipsa de admirație.

Cred că avem nevoie de modele, cred că avem nevoie de intelectuali în spațiul public (cu stângăciile și pașii lor greșiti), iar lipsa acestora ar fi resimțită dur de societatea românească.

Horia Roman Patapievici nu stârnește multă simpatie, ceva din prezența lui deranjează pe mulți, unii îl consideră intelectualul lui Băsescu, alții spun că nu face mare lucru la ICR, însă, dincolo de toate acestea, este un om care merită respectat și admirat. Este o voce distinctă în peisajul actual și o prezență tonică pe care o citesc, o urmăresc și o recomand ori de câte ori am ocazia:

Sursă: adevarul.ro

Relaţia parizienilor cu parcurile

Povestind unei prietene despre relaţia specială pe care o au parizienii cu parcurile, răspunsul ei a venit instant: “Îmblânzirea spaţiilor publice, nu-i aşa?”

Am zâmbit amundoi cu gândul la Lecturi Urbane care este un proiect construit în jurul acestei idei: când mai mulţi oameni citesc în parcuri, spaţiul public se îmblânzeşte. Imaginează-ţi diferenţa între un parc gol şi unui animat de oameni citind sau plimbându-se cu bicicleta sau luând picnicul.

Oameni relaxaţi pe iarbă, văzându-şi de ale lor, creează tabloul unei normalităţi de care fiecare societate are nevoie. Dacă vrei să câştigi câteva puncte la capitolul optimism, dacă vrei să simţi cum viaţa poate fi transformată într-o sărbătoare, este suficient să ieşi într-un parc şi să priveşti oamenii.

Lângă Luvru, pe iarbă, oamenii făceau plajă, mâncau, se jucau cu mingea.
Pe iarbă, lângă Domul Invalizilor, oamenii jucau volei şi fotbal.
Lângă Turnul Eiffel oamenii stăteau pe iarbă.
La Versailles (nu chiar peste tot), oamenii stăteau pe iarbă
Inutil de povestit despre cum stateau pe malurile Senei.

În Jardin du Luxembourg (acolo unde Cioran îi povestea lui Liiceanu că limba română merită folosită doar pentru înjurături), oamenii se relaxau pe iarbă sau pe scaune, luau picnicul, citeau sau stăteau pur și simplu întinși pe iarbă. Am luat și noi picnicul aici și am avut impresia că facem lucrul cel mai natural cu putință.

Sunt atât de fascinat de parcuri pentru că am crescut în tradiţia asocierii unde o ieşire la iarbă verde nu includea niciun parc. “Iarba verde” era undeva pe deal, în afara oraşului sau la Slănic Moldova. Parcurile erau doar pentru bănci şi alei, iarba era de neatins. Între timp, lucrurile s-au schimbat, iarba e recucerită de oameni (uneori lăsând dezastru în urmă), iar spaţiile publice se domesticesc pe zi ce trece.

Apropo de parcuri, am fost săptămânile trecute în Herăstrău la picnicul organizat de Foto Union, iar acum s-a anunţat deja cel de-al doilea.

Mai multe poze am pus și voi mai pune aici.

Pe scurt: Paris

Dincolo de latura turistică şi ritmul de vacanţă, a merge la Paris este o revelaţie în sine, iar a merge în doi este cu siguranţă o experiență de neuitat.

A fost minunat să vorbeşti limba ţării pe care o vizitezi, să întrebi direcţii pe stradă şi să alegi franceza atunci când erai întrebat français ou anglais?

Am realizat că sunt genul de turist flâneur căruia îi place să rătăcească pe străzi, să se lase suprins de locuri noi şi să descopere lucruri care nu sunt trecute în ghidurile de profil.

Am fost cazaţi la un hotel Ibis (mulțumiri Alexandrei!) în apropierea Gării de Nord de unde am putut ajunge cu uşurinţă în orice punct al Parisului. Hotelul a fost decent, micul dejun variat, iar personalul amabil (aveau etichete în piept de unde puteai deduce ce limbi vorbesc). Cu siguranţă, e de recomandat şi când vom reveni, vom face aceeaşi alegere.

Am prins două zile caniculare şi, prin urmare, am cheltuit o mulţime de bani doar pe apă. Am dat şi 70 eurocenţi pe jumătate de litru şi 3,5 euro pe un litru jumătate. Automatele de la metrou sunt scumpe, însă în lanţul de supermarketuri Monoprix a fost indispensabil pentru mici cumpărături ieftine.

Am fost uimit cât de lungă e ziua la Paris, la 10:30 seara încă era lumină!

La restaurante, ori de câte ori mâncai, îţi aduceau o sticlă cu apă rece şi două pahare, iar comanda de bere era însoţită aproape peste tot de alune. Am simțit Parisul puțin mai scump decât Viena sau Madrid, iar pe o bere am dat de la 2,5 la 10 euro, în funcție de restaurant și de zonă.

Am ratat Luvrul (cozi imense) și Muzeul Orsay (luni era închis), n-am vrut să urcăm pe Turnul Eiffel (panorama frumoasă am văzut-o de pe Turnul Montparnasse), în schimb ne-au fascinat grădinile de la Versailles (o fi Schönbrunn frumos, da vorbim de ligi diferite), parcurile pariziene, iar plimbarea pe Sena – făcută la apus – a fost pur și simplu magnifică.

Am admirat relația parizienilor cu parcurile. Peste tot oameni care citeau, care se bronzau, care luau picnicul. În toate parcurile, pe iarbă lângă Luvru sau lângă Turnul Eiffel.

Revin cu povești (și prin câte aventuri am trecut!) în zilele următoare, acum ne pregătim cu Lecturi Urbane pentru B’ESTFEST.

Mai multe poze am pus și voi mai pune aici.

Cum îţi pierzi capul în faţa succesului


Am văzut de multe ori în jurul meu situaţii când cineva, nimerindu-se pe un trend ascendent, în scurt timp şi-a pierdut capul. A început să facă greşeli, să evalueze prost oamenii şi situaţiile, să devină arogant, iar într-un final să realizeze că succesul a fost o pălărie prea mare.

Vorbesc de aceste lucruri pentru că la rândul meu de multe ori mi-am pierdut capul. M-am trezit luat în braţe de un succes temporar (aveam să aflu mai târziu că nu durează la infinit) şi nu am ştiut ce să fac cu toată atenţia, cu toate oportunităţile, cu toate ofertele.

Îmi dau seama acum că este nevoie de multă forţă emoţională pentru a rezista tentaţiei centrifuge a succesului. Însă atunci când lucrurile îţi ies pe bandă rulantă, când planetele ţi se aliniază, când totul ţi se pare că se învârte în jurul tău, cazi într-un fel de exceptionalism care conţine două mari greşeli:

1. când lucrurile îţi merg bine, ai impresia că totul se datorează muncii şi calităţilor tale. Succesul pare o continuare firească a persoanei excepţionale care eşti. Îţi spui că de vreme ce eşti inteligent şi harnic e firesc ca, persistând în această direcţie, succesul să apară.

2. Când ai impresia că succesul ţi se datorează, realizezi că meriţi tot ce ţi se întâmplă, tot ce ai. De vreme ce succesul ţi se datorează, de vreme ce este meritul tău, este firesc să te gândeşti că tu ar trebui să te bucuri cel mai mult de beneficiile succesului propriu.

Căzut în această bulă a succesului, îți dobândești o nouă optică și începi să observi lucruri mai puțin plăcute: sunt destui oameni din jurul tău care beneficiază de succesul tău, întâlnești multe rezistențe sociale (vor fi destui oameni care nu se vor împăca cu ideea succesului tău, destui care te vor invidia), vezi cum oamenii care poate înainte te evitau, acum sunt mult mai amabili.

A te focusa pe aceste lucruri este greşeala pe care o fac toţi cei care cred că l-au prins pe Dumnezeu de picior. Când devii nemulțumit de aceste lucruri este primul indiciu că succesul tău este doar o bulă care în curând se va sparge.

De fapt, situația stă cu totul altfel:

Succesul este relativ: ce este pentru tine extrordinar, multora li se vor părea obişnuit.

Succesul nu ţi se datorează în totalitate. Nu întâmplător am spus nimerindu-se pe un trend ascendent. Când priveşti înapoi îţi dai seama cât de mult noroc ai avut, cât de mult te-au ajutat prietenii, când de favorabile îţi erau stelele. Când de uşor ar fi fost ca totul să nu se întâmple, iar Universul nu ar fi suferit cu nimic. Oamenii uită să fie recunoscători atunci când lucruri bune li se întâmplă.

Edison și Tesla erau la fel de geniali, însă unul a murit în plină glorie, iar altul a sfârșit sărac lipit pământului.

Cred din ce în ce mai mult că succesul este doar un accident în drumul către împlinirea viselor proprii. Dacă ai direcţia ta proprie, popularitatea devine secundară. Dacă ai visele tale pe care le urmezi no matter what, succesul devine doar un aperitiv (e bine să fie acolo, însă nu ține de foame).

De multe ori succesul aceasta facil după care aleargă majoritatea este la modul cel mai practic un impediment. Consumă timp și resurse, te îmbată cu apă rece, iar la final te scuipă în lada de gunoi. Seara, când îți pui capul pe pernă, nu contează nici interviurile pe care le-ai dat, nici emisiunile în care ai apărut, nici popularitatea ta online, nici femeile care ți-au zâmbit.

Status Anxiety

Dacă este vreun documentar pe care mă încumet să-l recomand aici (am să povestesc altă dată despre mania mea cu documentarele), cu siguranţă acesta este Status Anxiety purtând semnătura lui Alain de Botton.

Filmul este bazat pe cartea cu aceeaşi nume şi analizează societatea modernă din perspectiva meritocratică. Dacă modernitatea a adus bunănastere, totuşi nu a reuşit să ridice gradul de fericire al oamenilor. În plus, dacă societatea se vrea o meritocraţie nu doar cei de sus îşi merită averile, ci şi cei de la bază îşi merită condiţia mai puţin fericită.

Documentarul – filmat magistral – spune povestea trecerii de la unfortunate la looser, analizează cum ne comporăm cu ceilalţi, disecă snobismul şi păstrează linia decentă a oricărei analize bine făcute: sunt găsite cauzele situaţiei şi apoi sunt oferite soluţiile.

Pentru a vedea documentarul dintr-o suflare, intră aici.
Pentru a vedea cum cartea mi-a inspirat o analiză acum câţiva ani, vezi Metafizica “ţăranului” din Spania.

De ce este o provocare să scoţi o poveste dintr-un credit de refinanţare?


Mă aşteptam la succesul primei campanii Blogal Initiative, însă nu-mi închipuiam că totul poate să devină viral. Am mare încredere în tot ce înseamnă crowdsourcing, însă în acest caz mă gândeam la produsul complex – credit refinanţare BCR – care trebuie promovat.

Nu este nici uşor, nici simplu să prezinţi un produs bancar care necesită documentare, evaluări serioase şi toate variabilele pe care le include percepţia asupra băncilor şi experienţa proprie. Produsul de faţă este delicat şi cu atât mai mult am apreciat mişcarea BCR de a-l lăsa pe mâna mulţumii.

Să scoţi o poveste din avantajele unui credit de refinanţare este o mare provocare:
– costuri de transfer zero (taxe notariale suportate de bancă), comision analiză zero
– posibilitatea de a cumula toate creditele într-unul singur
– asigurarea imobilului gratuit (în funcţie de tipul creditului)
– posibilitatea de a mandata banca să efectueze o serie de operaţiuni de preluare a creditului de la banca finanţatoare în numele clientului.

Totuşi, printre cele 180 de articole de pe 107 bloguri – care însumează 500.000 de afișări pe zi – înscrise în campanie s-au găsit multe răspunsuri la această provocare. Spuneam că am încredere în crowdsouring pentru că oamenilor le plac provocările, mai ales când sunt premii în joc.
Este suficient să mă gândesc doar la un singur “spot” (din cele câteva zeci înscrise în competiţie), să-mi dau seama că nu se duce lipsa creativităţii în cadrul comunităţii de bloggeri.

Revenind la Blogal Initiative, bloggerii încă mai pot participa la această campanie. Condiția obligatorie este înscrierea la adresa contact@blogalinitiative.ro sau pe site.

Pe twitter, canalul oficial de comunicare este hashtag-ul #refinantare care a înregistrat până acum mai mult de 2.000 de mesaje.