Un american pasionat de călătorii a scris un articol – pe care acum nu reuşesc să îl găsesc – unde a tras câteva concluzii în urma multor ani de umblat prin lume. Una din observaţiile sale era extrem de banală şi totuşi am reţinut-o dintr-un motiv foarte ciudat. Observaţia spunea că oamenii sunt peste tot la fel, indiferent de naţionalitate şi indiferent de cultură. Sunt toţi la fel în sensul că toţi visează să facă ceva, toţi iubesc şi, să întregim tabloul, toţi au problemele lor.

Am reţinut ideea datorită efortului de a ajunge la ea. Nu este nevoie să înconjori Pământul să îţi dai seama că oamenii sunt în general la fel, însă ideea parcă a câştigat în greutate datorită verificării ei la faţa locului.

Spun lucrurile aceastea deoarece azi, într-un moment de relaxare, mi-am dat seama că îmi place să privesc oamenii. Îmi place să-i privesc pentru că mi se pare o provocare să îmi imaginez – înainte de a-i cunoaşte, atunci când e cazul – cum sunt, cum gândesc, la ce visează, ce iubesc şi ce îi doare.

Indiferent de cât de succes sunt unii consideraţi, indiferent de cât de înstăriţi, în general, oamenii sunt la fel. Vei găsi zâmbete copilăroase, mici bucurii, dureri sau complicităţi, oriunde te uiţi în jurul tău. Faptul că oamenii sunt asemănători este un lucru încurajator: poţi lega cu oricine o poveste.

Poţi construi un pod în orice direcţie îţi doreşti şi poţi arunca o îmbrăţişare în oricare dintre cele patru vânturi. Vei găsi oameni care căutau aceste poduri şi aceste îmbrăţisări şi care la rândul lor scrutau orizontul în cautare de noi suflete.

Poate ideea este naivă şi prea generoasă, poate este prea banală, însă cu siguranţă merită verificată şi încercată ori de câte  ori întâlnim oameni.

Atât în mass media tradiționale, cât și pe bloguri s-a încetățenit o regulă tipic românească: dacă nu înjuri, nu ai coloana vertebrală. Trebuie să dovedești că ai curajul să fii agresiv pentru a arăta celorlalți ce persoană onestă și verticală ești.

Trebuie să îl înjuri pe Băsescu pentru a dovedi că nu ești omul lui, trebuie să vorbești urât un prieten pentru a arăta că nu ești influențabil și trebuie să trântești ceva de rău pentru a arăta că nu ești vândut.

Avem o tradiție atât de mare în umilință și lingușire încât publicul a căpătat o alergie la orice comportament… bun, la orice gest de admirație și simpatie. Am dat acum ceva timp un exemplu, însă cazurile abundă în jurul nostru.

Ultima modă din această tradiție sunt vacanțele. Mergi în vacanță și la orice hop începi să țipi isteric cât de rele sunt condițiile, cât de proaste sunt serviciile sau cum românii sunt așa și pe dincolo. Am impresia că oamenii pleacă în vacanțe doar pentru a fi îmbufnați și puși pe harță.

Am fost la mare într-un week-end aglomerat și m-am simțit minunat. Am avut alături câțiva prieteni, am găsit o plajă bună lângă Eforie Nord (plaja Azur) și am mâncat bine pe unde am fost. În rest, nu m-a înjurat nimeni și nu m-a călcat nimeni pe șlapi. Revenind în București și citind bloguri, m-am simțit prost simțindu-mă atât de bine la mare. Oamenii înjurau, erau nemulțumiți și se văitau de aceleași proaste condiții de pe litoralul românesc de care am tot auzit.

Îmi aduc aminte reportaje TV în care  Marea Neagră era prezentată ca un imens coș de gunoi și aveam impresia că, dacă intru în mare, o să capăt zeci de boli și voi înota între PET-uri. Ori de câte ori am încercat pe pielea mea, lucrurile n-au stat niciodată atât de rău.

La fel, toți înjură Vama Veche (o fi fost cândva mai bună decât acum, nu contest), însă ori de câte ori mă duc acolo, nu știu cum reușesc să mă simt bine atât pe plajă sau în apă, cât și la terase sau seara dansând în nisip.

Nu mă duc în vacanță să fiu criticul de serviciu și nu mă aștept ca Universul să-mi mulțumească fiecare toană. Plec în vacanță alături de prieteni și ei mă interesează mai mult decât chelnerii, cameristele sau meltenii de pe plajă. Plec să mă detensionez, iar nu să capăt noi motive de stres și noi motive de-a-mi activa clișeele.

Acum câțiva ani, într-un Blogtrip, am oprit la un restaurant lângă Deva să mâncăm. Eram în jur de 12 oameni, ne-am așezat la masă și am cerut un meniu. Nu mică ne-a fost mirarea când chelnerul a venit și ne-a adus… un meniu. Pentru toți. La același restaurant, am mai avut câteva probleme, însă toate s-au transformat în aventuri și prilej de-a râde cu lacrimi. Un serviciu prost nu a fost un capăt de lume, ci prilej de amintiri inedite pe care și acum le povestim râzând.

Desigur, sunt uneori faze care te indispun și care te fac să urli, însă nu cred că acestea constituie toată miza unei vacanțe sau a unui concediu. Nu știm să aerisim spațiul dintre nemulțumirile noastre (care sunt eterne) și bucuria unei călătorii care ar trebui să fie atât antrenantă, cât și liniștitoare.

Vacanțele proaste nu încep cu primul chelner care întârzie o comandă. Vacanțele proaste încep din problemele pe care le avem noi cu noi înșine.

sursă foto

O mare parte din inteligenţa pe care o deţinem este folosită pentru a critica şi a-i taxa pe alţii. O mare parte din inteligenţa pe care o deţinem este irosită în ironii, subtilităţi şi băşcălii. Spun toate acestea pentru că am impresia că România este plină de oameni subtili care nu fac nimic.

Înţeleg că am crescut cu ideea că ironia este semn de inteligenţă, însă uităm că autoironia este cu adevărat semnul maturităţii. Văd mulţi oameni glumeţi şi flexibili cu cei din jur, însă foarte serioşi şi rigizi când e vorba de o glumă despre ei înşişi.

Dacă e să aleg o trăsătură românească care îmi displace, băşcălia ar fi aceasta. Consider că băşcălia este de cele mai multe ori debuşeul oamenilor laşi şi consolarea celor care nu pun mâna, însă ştiu să facă mişto. Pierduţi între atâtea vitejii stilistice, cei mai mulţi dintre cei băşcălioşi uită să mai facă ceva.

Băşcălia este consolarea neputinţei de a schimba ceva.

Sunt oameni care lasă în urma lor doar prilejuri de a fi isteţi în orice ocazie. Dacă ne gândim bine, a face băşcălie de ceva, de orice este un lucru foarte uşor ţinând cont că trăim într-o lume imperfectă. E simplu, e la prima mână să faci mişto când peste tot ţi se oferă ocazia.

În multe cazuri, ironia este lenea de a schimba ceva, este doar oglindirea subtilă a unei situaţii care merită schimbată. Politicieni ironici, bloggeri care o dau cu boltă, mucaliţi şi băscălioşi, toţi mi se par că se înscriu în următoarea poveste tipic românească. Într-un sat, în urma înfundării şanţurilor, ţăranii se adună şi dezbat soluţiile şi propunerile pentru remedierea a situaţiei. După multe ore, concluzia este unanimă, nu se poate face nimic. Mai o glumă, mai o băşcălie şi ţăranii pleacă acasă după ce au aruncat chiştoacele în şantul deja înfundat.

Ce se pierde prin excesul de ironie este simplul fapt că, dacă vrei să schimbi ceva cu tot dinadinsul, ai cu cine.