Îmi dau seama când deraiez de la propriile pasiuni, atunci când timpul începe să curgă altfel în jurul meu, atunci când apare plictiseala şi lipsa de chef. Îmi dau seama când sunt în mijlocul lucrurilor care îmi plac atunci când nu simt timpul din jurul meu, atunci când nu mă apasă curgerea lui. Mai bine spus, atunci când trecerea timpului se transformă în pe-trecere.
În această deraiere, caut în jurul meu repere și indicatoare umane. Oameni oameni pasionaţi de ceea ce fac și oameni care și-au dus pasiunea dincolo de inerția amatorilor.
Ca și pe Alexandru Tomescu, pe Cosmin Bumbuț l-am cunoscut tot la Tășuleasa. Imaginează-ți o pădure de stejari unde pe fiecare copac erau agățate fotografii realizate, imaginează-ţi oameni păşind pe frunze în tabloul unei expoziții foto în natură. Un tabloul în care nu ştiai dacă fotografiile se încadrează în peisaj sau mai degrabă peisajul se topeşte în forța fotografiilor.
Printre acei copaci, printre acele fotografii, Cosmin Bumbuț era o prezență discretă și fragilă care nu avea niciun semn al forței sale artistice. Dacă nu l-ai fi știut din aparițiile sale media (de asemenea, discrete), n-ai fi bănuit că fotograful se plimbă cu tine şi te privește cum îi admiri creația, decupând poate dreptunghiuri cu privirea.
Orice om contemporan cu propria pasiune transformată în meserie conţine o parte din misterul condiţiei umane. Atât forţă, cât şi vulnerabilitate. Atât adâncime, cât şi bucuria simplă de a trăi. Interviul de mai jos – căruia te invit să-i dedici 7 minute din această frumoasă zi – spune această poveste despre pasiune, despre oameni şi despre calitatea timpului petrecut printre pasiuni şi oameni.
Interviul face parte dintr-o serie de momente însuflețite de Silva Dark.
Nu am stat sa vad tot interviul deoarece recunosc ca era gata gata sa adorm…asa de plictisitor mi s-a parut, plus muzica aia somnolenta de background nu a ajutat lucrurile de loc ! Eram curios sa aflu ce fel de fotografii face acel fotograf, (natura, natura moarta, oameni, etc.), asa ca am dat Google. Dintre toate, doresc sa ii transmit, ca dupa parerea mea, cele cu Leica (catelusa) sunt cele mai simpatice deoarece se vede ca este o catelusa iubita si ca fotograful tine la ea. Restul mi se par la fel de amatoristice ca si interview-ul (nu raspunsurile sincere, ci maniera in care a fost realizat interviw-ul.) Ideea cu expozitia in mijlocul naturii este o idee misto, dar, dupa parerea mea, ar fi avut impact mai deosebit, daca ar fi exstat un contrast intre tematica fotografiilor si mediul inconjurator, astfel incat mediul sa AJUTE valorificarea cadrelor, nu sa o dilueze. Deoarece fotograful pare un tanar serios si pasionat de ceea ce face, eu nu doresc ca el sa se simta personal descurajat de parerile mele. Ca artist trebuie totusi sa te inveti sa citesti si critici negative. Se intampla si la case MULT mai mari ! Plus ca “there is NO such thing as “bad” publicity” ! Mai rau ar fi sa NU se vorbeasca despre tine deloc ! Uite, chiar recent citeam despre viata interesanta a fotografului Andre Kertesz, un fotograf de origine ungara, ulterior naturalizat american, si dupa care a fost numit si un crater pe planeta Mercur ! Si uite ce scrie in ultimul paragraf din articolul de pe wikipedia: “Although Kertész rarely received bad reviews, it was the lack of them that lead to the photographer feeling distant from recognition. Now, however, he is often considered to be the father of photojournalism.”
Frumos 🙂
Sa stii ca nu se spune “pe care te invit să-i dedici 7 minute din această frumoasă zi”, ci “caruia te invit sa-i dedici 7 minute…”. 🙂
Kmi, am comis-o, am remediat pe ascuns situația, mersi:)
fotograful ma depaseste uneori. Omul din interviu imi pare insa foarte interesant.