Multe lucruri bune sau rele ni se întâmplă în funcție de împrietenirea noastră cu timpul. În funcție de asumarea unor ritmuri, unele lucruri ni se întâmplă, iar altele ne ocolesc.

De exemplu, gândește-te când ai fost ultima dată grăbit și încearcă să-ți amintești ce ai văzut în jurul tău atunci când alergai în spațiul unei urgențe sau al unei întârzieri. Vei observa că atunci când te grăbești, privirea ți se îngustează și foarte puține lucruri rămân în amintirea ochilor tăi. Este ca un imens proces de selecție.

Atunci când suntem panicați devenim foarte selectivi, spectrul privirii se îngustează și ajungem să fim focusați doar pe motivul panicii. Când ne grăbim, când suntem panicați, când avem emoții, vedem foarte puține lucruri în jurul nostru și, mai mult decât atât, timpul ajunge să curgă altfel.

Timpul se scurge cu o viteză sau cu o alta, în funcție de cum alegem să privim. Când te gândești la acest lucru, realizezi că realitatea este extrem de fluidă dacă o putem filtra prin propria privire și dacă îi putem regla viteza cu care se strecoară în sufletul nostru.

Lumea ți se așează în jur în funcție de ce semnale reușești să transmiți. Dacă transmiți frică, motivul fricii îți vă ieși în față. De ce ți-e frică nu scapi, spune vorba. Dacă așezi încredere, vei găsi motive de a-ti consolida această încredere. Dacă așezi vise și idealuri la picioarele tale, vei observa cum spațiul din jur se va ordona în funcție de aceste proiecții.

Nu de puține ori am impresia că evenimentele care apar în viața mea sunt deja preselectate de starea mea de spirit. Cum și cum fericirea nu depinde de realitate, ci de regulile pe care mi le asum, de proiecțiile pe care îmi fac curaj să le risc. Lumea se împrietenește repede cu sufletul pe care reușim să îl așezăm în mijlocul privirii noastre.

Am fost inspirat de rândurile de mai sus urmărind interviul de mai jos și lăsând ca cele 7 minute să se scurgă prin gândurile și amintirile proprii:

Interviul face parte dintr-o serie de momente însuflețite de Silva Dark.

Îmi dau seama când deraiez de la propriile pasiuni, atunci când timpul începe să curgă altfel în jurul meu, atunci când apare plictiseala şi lipsa de chef. Îmi dau seama când sunt în mijlocul lucrurilor care îmi plac atunci când nu simt timpul din jurul meu, atunci când nu mă apasă curgerea lui. Mai bine spus, atunci când trecerea timpului se transformă în pe-trecere.

În această deraiere, caut în jurul meu repere și indicatoare umane. Oameni oameni pasionaţi de ceea ce fac și oameni care și-au dus pasiunea dincolo de inerția amatorilor.

Ca și pe Alexandru Tomescu, pe Cosmin Bumbuț l-am cunoscut tot la Tășuleasa. Imaginează-ți o pădure de stejari unde pe fiecare copac erau agățate fotografii realizate, imaginează-ţi oameni păşind pe frunze în tabloul unei expoziții foto în natură. Un tabloul în care nu ştiai dacă fotografiile se încadrează în peisaj sau mai degrabă peisajul se topeşte în forța fotografiilor.

Printre acei copaci, printre acele fotografii, Cosmin Bumbuț era o prezență discretă și fragilă care nu avea niciun semn al forței sale artistice. Dacă nu l-ai fi știut din aparițiile sale media (de asemenea, discrete), n-ai fi bănuit că fotograful se plimbă cu tine şi te privește cum îi admiri creația, decupând poate dreptunghiuri cu privirea.

Orice om contemporan cu propria pasiune transformată în meserie conţine o parte din misterul condiţiei umane. Atât forţă, cât şi vulnerabilitate. Atât adâncime, cât şi bucuria simplă de a trăi. Interviul de mai jos – căruia te invit să-i dedici 7 minute din această frumoasă zi – spune această poveste despre pasiune, despre oameni şi despre calitatea timpului petrecut printre pasiuni şi oameni.

Interviul face parte dintr-o serie de momente însuflețite de Silva Dark.

Îmi amintesc când într-o pădure de stejari cineva şi-a luat vioara şi a cântat câteva arii de Bach încât zecile de persoane adunate au amuţit, lăsând parcă natura să participe la muzica care se curgea din vioara artistului.

Pe Alexandru Tomescu nu  l-am prins niciodată într-o sală de concerte, însă am avut bucuria să-i savurez muzica în mijlocul unei păduri de stejari în cadrul unui proiect Tășuleasa Social. Ne-am adunat atunci în cerc, iar în mijlocul nostru, Alexandru Tomescu a început să se joace cu vioara într-un asemenea mod încât aveai impresia că întreaga pădure cântă împreună cu el.

Am simţit atunci că am intrat într-un alt timp împreună cu artistul. Am simţit atunci că tot ce faci cu pasiune are legătură cu stăpânirea timpului. Timpul trece altfel când pui suflet în ceea ce faci. Se dilată, capătă alte ritmuri şi se îmbogăţeşte în vibraţii noi.

Mă gândesc la situaţiile în care am uitat de mine şi nici n-am simţit cum trece timpul. În interviul de mai jos, Alexandru Tomescu povesteşte despre cum nici nu a simţit când s-a întunecat afară după 20 de minute (i s-au părut lui) de cântat la vioară.

N-am îndrăznit atunci să fac cunoştinţă cu Alexandru Tomescu. L-am privit, l-am admirat şi l-am ascultat de la distanţă. Eram fascinat de modestia unui artist care reuşea să îmbine atât de insolit fragilitatea prezenţei sale şi forţa artei sale. Îmi dau seama acum că acest paradox are legătură cu timpul. Pentru artişti, timpul trece altfel, spune Alexandru Tomescu în interviul de mai jos pe care te invit să îl priveşti indiferent dacă eşti la birou, acasă sau pe drumuri.

Interviul cu Alexandru Tomescu face parte dintr-o serie de momente însuflețite de Silva Dark.