Stateam pe scaunul de la birou și vorbeam la telefon:
“Dacă nu poți în week-end-ul viitor, hai mâine-poimâine să sari”.

Săptămâna viitoare aș fi sărit, însă urma să fiu foarte ocupat, scuza perfectă, nu-i așa? Abia când invitația a venit atât de abrupt (mâine-poimâine), abia atunci am realizat că eu chiar voi sări cu parașuta. Doar ideea în sine, gândită și vorbită la telefon, reușea să îmi accelereze pulsul.

Abia pot zbura cu avionul, iar gândul de a sări dintr-unul mi se părea prea de tot. Orice zbor mi-l asum ca o experiență inițiatică la limita panicii, iar fiecare aterizare o simt ca o victorie existențială. Mi-e teamă de înălțimi, mi-e teamă de accidente aviatice, mi-e teamă să am încredere totală în acei piloți pe care îi simt că îmi controlează destinele pe durata unei curse.

Am avut două zile lungi să mă pregătesc mental de săritura cu paraşuta la finalul cărora singura concluzie decentă a fost să încerc să nu mă gândesc. Să mă duc cu capul înainte într-o experienţă pe care gândul anticipării mi-o prezenta al naibii de înfricoşătoare şi palpitantă.

Duminică dimineaţă, la aerodromul Clinceni, TNT Brothers (care sunt nişte super profesionişti). Mai am o oră până la săritură şi încerc să nu mă gândesc la nimic. În filosofia indiană a nu te gândi la nimic este o calitate, însă în acest caz exerciţiul nu-mi iese de nicio culoare. Gândurile îmi zboară printre anticipări, scenarii posibile şi groaza săriturii.

Am urmat ca prin vis toate etapele preliminare: completarea unei foi cu datele personale şi desemnarea unei persoane care va fi sunată în caz de urgenţă, instrucţiunile (care durează maxim jumătate de oră) şi echiparea propriu-zisă.

Avionul era mic, abia am încăput în el opt persoane şi a urcat până la 4000 de metri în cel mai lung sfert de oră pe care l-am trăit vreodată.
“Dacă vrei să te răzgândeşti, să ştii că este mai greu să te întorci la sol cu avionul”

Am întrebat care va fi temperatura aerului când vom sări:
“Zero grade, însă nu îi vei simţi. Vei avea ceva în sânge care te va ajuta…”

Ceilalţi zâmbesc. N-am ştiut dacă se referea la adrenalină sau la faptul că sângele îmi îngheţase de frică, însă ştiu că am fost trezit din panică atunci când uşa avionului s-a deschis brusc la 4.000 de metri. Am sărit ultimii şi am avut ghinionul să privesc cu încetinitorul toate săriturile celorlalţi.

Când a venit rândul noastru am început să mă târăsc – nu găsesc niciun adverb – către gaura deschisă în locul uşii. Îţi venea să te prinzi de orice obstacol care ţi-ar fi amânat apropierea de acea gaură, iar poza nu mai necesită comentarii.

Tipul care ne filma şi ne făcea poze a ieşit înaintea noastră şi s-a aşezat afară, pe ţeava care susţinea una dintre roţi şi, în acel momentul, acel tip mi s-a părut eroul meu personal. Stătea agăţat de marginea avionului, zâmbea şi îmi făcea semne de încurajare.

Ce a urmat apoi a fost una dintre acele lecţii de încredere pe care ai nevoie să le înveţi. Mi-am luat mâinile de pe marginea avionului, am privit golul şi, în câteva secunde, împins de instructor, am sărit în gol.

Este greu de descris aruncarea în gol, a răsucirii prin aer şi apoi senzaţia de plutire. Nu ai niciun reper pentru a înregistra căderea şi nu auzi decât un vâjâit în toate direcţiile. Căderea a durat aproximativ un minut, iar când s-a deschis paraşuta, o linişte bruscă s-a aşezat în jurul nostru. Mă uitam în jos, printre picioare, şi nu-mi venea să cred că plutesc undeva suspendat deasupra Pâmântului.

I-am spus instructorului că pentru mine este o experienţă fantastică în condiţiile în care îmi este frică şi de un simplu zbor cu avionul.
“Da, nici mie nu-mi place să zbor cu avionul…”
Nu îi place să zboare cu avionul, însă cu peste 2.000 de salturi la activ, cu siguranţă îi place să se arunce dintr-unul!

Căderea şi aterizarea au fost dintre cele mai line posibile, iar când am atins iarba îmi venea să mulţumesc tuturor zeilor că am reveni cu bine la sol. Următoarele zeci de minute am fost într-o stare euforică în care tremuratul mâinilor era însoţită de magia acestei experienţe.

Deşi au trecut aproximativ 24 de ore de la săritură, simt că încă nu m-am trezit din acea stare şi încă nu-mi vine să cred – urmărind filmuleţul şi pozele – că eu am fost acela care a sărit dintr-un avion.

Pentru a-ţi înfrunta anumite temeri, uneori trebuie să faci lucruri nebuneşti.

Am rămas cu o amintire de excepţie şi cu gândul că voi mai sări cândva din avion (trebuie neapărat să repet experienţa!).

Am sărit alături de Alexandru Negrea şi te invit să citeşti şi experienţa din perspectiva lui.

Pentru că este o revistă bine înfiptă în nișa ei și în același timp reușește să fie neconvențională (aruncă un ochi pe ultimul număr).
Pentru că organizează evenimente tari cum sunt Green Biz Forum, Zilele Biz, Social Media Summit și cum a fost Social Media Camp.
Pentru că adoră Social Media și este aproape de comunitatea de bloggeri.
Pentru că îmi place de Marta Ușurelu & Co.

De ce această declarație de dragoste? Între 6-20 septembrie, Revista Biz împreună cu Blogal Initiative are loc campania Tu cum ai promova Revista Biz? Se caută propuneri de promovare inedite și cat mai creative și pentru că treaba este serioasă premiile sunt pe măsură:
premiul 1 = 700 euro
premiul 2 = 3 telefoane HTC Wildfire
premiul 3 = 5 invitatii la bizsmscamp ediția de iarnă (de neratat!)

Durata campaniei este între 6 septembrie – 20 septembrie, iar câștigătorii vor fi anunțați pe 24 septembrie.

În semn de apreciere a implicarii, toți bloggerii care participă la campania de creștere a recunoașterii brandului Biz primesc un abonament pe un an la revisă.

Mai multe detalii: Tu cum ai promova Revista Biz?

Ascultându-l pe Ducu Darie (n-o să ghicești câți ani are), mă gândeam la acei oameni care – să folosesc o expresie din fizica relativistă – prin propria lor prezență, reușesc să curbeze spațiul și timpul din jurul lor. Sunt oameni care reușesc să devină prezențe în vreme ce alții abia sunt observați ocupând un timp și un spațiu.

Când cineva e plin de energie, de entuziasm, de idei, lucrurile parcă i se aliniează altfel în jurul lui. Când cineva e veșnic nemulțumit, pus pe ceartă, nu știu cum se face, însă reușește aproape mereu să găsească prilejuri de noi nemulțumiri. Este ca și cum Universul îți răspunde pe potriva așteptărilor tale. Este ca și cum lumea din jurul tău este atentă la ceea ce simți și la modul cum îți calibrezi privirea și se așează în ordinea dorită.

Unii găsesc inspirație în jurul lor, alții găsesc nemulțumiri. Unii văd oportunități, alții văd doar piedici.

Ducu Darie vorbește la un moment dat despre acele secunde grele și lente pe care le trăiește un actor atunci când uită textul. Prin uitare, actorul iese din timpul spectacolului și revine în timpul său. De câte ori, la rândul nostru, uităm direcția proprie, timpul începe să curgă altfel, se împotmolește și parcă devine greu tocmai atunci când e lipsit de sens.
Când punem un strop din energia noastră, din sufletul nostru în timpul pe care îl trăim, acesta devine ușor și durata lui nu mai ajunge apăsătoare.

Te invit să urmărești interviul de mai jos, ultimul din seria celor inspirate de Silva Dark, cu o meditație asupra timpului care trece în funcție de cum ne așezăm stările noastre de spirit.

PS: Titlul este un citat din filmuleț care spune povestea unei idei dragi mie: de la un anumit nivel, binomul egoism-altruism este doar o metodă didactică de a spune lucrurilor pe nume.

Interviul face parte dintr-o serie de momente însuflețite de Silva Dark

Spun de la început că nu mi-am ales tocmai bine luna pentru provocarea de a scrie în fiecare zi pe blog. Am fost pe drumuri aproape 20 de zile (munte, Deltă, Moldova) și nu a fost tocmai ușor să-mi deschid de fiecare dată laptopul pentru a scrie.

Pe de altă parte, provocarea ar fi o avut o miză mai mică dacă aș fi ales o lună aglomerată în care aș fi fost în București marea majoritate a timpului. Dar cum spuneam, nu există momente potrivite în mod absolut.

Am reușit totuși să public zilnic pe blog și iată concluziile mele:
– mi-au reușit și articole bune, am trecut și prin perioada ANONIMUL, însă am avut și articole slabe (de exemplu, doar o poză și un rând).
– în căutare de subiecte mi-am valorificat mai repede ideile din cele peste 70 de draft-uri. Provocarea m-a obligat la o mai mare mobilizare și implicit la o mai mare atenție din partea mea. Atenție și la întâmplările trăite, și la gândurile care ar fi putut fi transformate în idei și apoi în articole.
– cea mai mare greșeală: lipsa unui plan. Dacă aș fi avut un plan cu articole și subiecte pe 2-3 zile în avans, multe din articolele improvizate le-aș fi rezolvat mai decent. Lipsa de organizare a făcut să nu mă mai pot ține de programul de dimineață și am fost nevoit de multe ori să public seara (uneori chiar înainte de miezul nopții).

De asemenea, un plan m-ar fi ajutat să scap și de senzația de grabă cu care am redactat unele articole care probabil ar fi meritat mai multă redactare, mai multă atenție.

Per total, a fost un exercițiu util atât pentru blog, cât și pentru mine personal. Blogului i-a crescut ușor traficul într-o lună în care în mod firesc scade, iar mie mi-a prins bine disciplina chiar dacă nu am dus-o până la capăt.

Am învățat că este nevoie atât de un plan de bătaie și mai mult decât atât, este nevoie de o strategie. De preferat, o strategie pe termen mai lung (6 luni, un an) care să încludă atât blogul și rețelele sociale, cât și propria persoană.

sursă foto