M-au fascinat întotdeauna răspunsurile variate ale oamenilor la evenimentele neprevăzute din jurul lor. Nu mă refer la neprevăzutul creat o petrecere supriză sau un cadou neașteptat de la cineva, cât mă gândesc la evenimentele imprevizibile care, conținând un anumit grad de adversitate, ne obligă să ne mobilizăm și în același timp să ne trădăm propria personalitate.

Acest gen de neprevăzut este cea mai rapidă modalitate de a cunoaște pe cineva.

Am în minte două exemple situate la cele două extreme. Un fost coleg de muncă care întâmpina orice problemă cu expresia “Auleu!”. O comandă greșită, un client nemulțumit sau o întârziere de plată, toate primeau pe loc un răspuns emoțional prăpăstios care genera un context un soluţiile ieşeau mai greu la suprafaţă.

De cealaltă parte, un prieten… în control. În fața oricărei probleme sau încurcături, începea imediat să caute soluții fără niciun scenariu dramatic ataşat situaţiei. Răspunsul emoțional era minim și parcă mintea lui devenea un computer care analizează posibilități și distilează deja soluții.

Sunt oameni care în mijlocul adversităţilor îşi poartă propriul trecut ca pe o ghiulea de ocnă. E modul lor de a spune: “Acestea îmi sunt nesiguranţele şi în modul acesta pot fi deraiat.” Alţii, mai uşuraţi de dramele anterioare, ne arată propriul lor viitor: “Astfel rezolv eu lucrurile şi în mijlocul acestor provocări mă simt eu bine”.

Dacă privim puţin în jur, observăm că oamenii pe care îi admirăm ne arată, prin ceea ce fac, mai mult din viitorul decât din trecutul lor. Sunt mai mult o promisiune – cu riscurile de rigoare – decât un caz închis de nişte probleme ale trecutului.

Dacă cineva are o problemă, alţi cinci români din jurul lui ştiu deja povestea acelei probleme. Doi ştiu precis cum ai ajuns în fundătură, alţi doi ştiu câteva glume bune despre toată faza, iar dacă ultimul îţi oferă timid o soluţie, ceilalţi patru nu vor obosi să îl ia la mişto exprimându-şi neîncrederea în toată rezolvarea. La final, acel cineva regretă că a deschis gura.

Dacă ai o problemă, vei fi condamnat – cu sau fără ajutorul celorlalţi – să ajungi oricum la Marea Discuţie.

Marea Discuţie este naraţiunea pe care orice copil cu cetățenie română o învață din primii ani. Este povestea pe care ne-o injectăm zilnic ca un drog și rezumatul ei ar cuprinde următoarele tag-uri: românii, România, Românica (unul dintre cele mai urâte cuvinte posibile), ungurii, țiganii, țăranii, jidanii, politicienii, corupția, orfanii, hoții, nespălații, neserioșii, leneșii, banii, întreținerea, vecinii, legile, poliţiştii, şoferii, doctorii şi spăgile.

Marea Discuție este reactualizarea zilnice a unui blestem etern: a fi român. Orice problemă, orice criză, orice necaz, orice eșec, toate ajung să fie explicate prin scenariul Marii Discuții.

Acest scenariu este atât de bine tatuat în structura noastră mentală încât devine fundamentul oricărei viziuni despre lume, explicaţia atotcuprinzătoare a tot ce ni se întâmplă.

Dacă mă înșeală nevasta, e ceva “românesc” la mijloc. Dacă sunt sărac, dacă sunt bogat, dacă sunt leneş sau muncesc prea mult (ca fraierul), cineva va ajunge la Marea Discuţie despre cum e românul, despre cum trăim în România, despre cum mai e mult până departe, despre… asta este.

Întreabă orice profesor cum o mai duce sau opreşte-te în primul sat şi vei ajunge de la primul schimb de replici la Marea Discuţie care devine din ce în ce mai plictisitoare.

Articolul mi-a fost inspirat de o situaţie banală în care am învăţat că şi o simplă poză cu un apus de soare te poate conduce în pragul unei Mari Discuţii.

E simplu. Lași deoparte orice urmă de simpatie și spui adevărul plat despre celălalt. Dacă celălalt este bâlbâit, spui pur și simplu “Domnule, sunteți un bâlbâit!” Dacă are nasul strâmb, vei observa cu perspicacitate că… are nasul strâmb.

Este vorba de acel tip de adevăr la prima mână pe care nu îl poate nimeni contrazice și pe care, atunci când îl rostești, ceilalți pot spune despre tine că ești răutăcios. Este vorba despre acel tip de sinceritate pe care toți o laudă, dar nimeni nu și-o dorește în jurul lui.

Există adevăruri și sincerități pe care, într-un anumit moment al evoluției tale, nu ai cum să le folosești, nu te ajută și nu te sporesc. Să luăm o situație ipotetică și ușor absurdă. Ești bâlbâit, e un defect care te afectează și pe care încerci să-l corectezi. Ai urmat câteva cursuri, faci exerciții de vorbire, dar în cadrul unei prezentări defectul este observabil. Cineva din public remarcă și te întrerupe cu acest adevăr sincer: “Ești bâlbâit”

Într-un asemenea moment, cu ce te ajută un asemenea adevăr, fie el oricât de obiectiv și sincer?

Este vorba despre acea sinceritate la care ne gândim cu toții în ideea “dacă aș fi sincer 100%, mi-am pierde toți prietenii”.

Nu fac apologia cosmeticii în relațiile umane, dar dacă ceva e la prima mână, e simplu de observat și de rostit, atunci cu siguranță e lipsit de valoare și de miză. E ușor să reflecți faptele brute, la fel cum e ușor să fii obiectiv cu oamenii pe care nu-i suporți.

Sunt adevăruri, sunt sincerități care nu reușesc să clădească legături, prietenii și iubiri tocmai pentru că toate acestea se conturează dincolo de adevăr și sinceritate. De la o anumită intensitate în sus, în cadrul relațiilor dintre oameni, adevărul devine o simplă unealtă cu care rămâi singur în ploaie.

Adevărul banal ca oglindire a realității obiective este supraestimat. Îndrăgostiții, prietenii și, mai mult, liderii adevărați nu-l folosesc pentru că miza nu este să reflecți realitatea (obiectiv utopic al romanelor din secolul XIX), ci să o modelezi, să o construiești și să o îmbogățești.

Cât de crud ar fi să te uiți la o floare și să-i spui: “Ești singură aici, pâmântul din care ai răsărit e sterp, de câteva luni, niciun strop de ploaie nu a mai căzut în zonă și, prin urmare, în mod sincer și obiectiv, îți spun că nu ai nicio șansă să înflorești?”.

Dacă ai 25, 30 sau 35 de ani și te gândești la pensie, acest articol te va enerva.

Cât de greu ar părea de crezut pentru unii, sunt destui tineri care se gândesc la anii de vechime și la pensie. Am observat acest calcul – legitim până la un punct – în cazul părinților mei, însă nu m-aș fi așteptat să găsesc aceeași strategie în rândul unora de vârsta mea.

Discutând acest subiect (nu mă întrebați cum am ajuns aici) cu o prietenă măritată, spiritele s-au aprins destul de repede:
“Cum să nu am pretenții la o pensie decentă la cât de mult mi se oprește din salariu?”
Pretențiile sunt bune, dar a crede că sistemul se va ridica la înălțimea lor este păgubos.

Apreciez gândirea pe termen lung, dar pensia – teoretic cuprinsă  în acest tip de gândire – este pur și simplu o păcăleală, cel puţin pentru generaţia mea. Este ok să îți faci planuri pentru 5 sau 10 ani, dar a te gândi la 30 de ani la cei vei face la 60 ani este ca şi cum ai înainta cu frâna de mână trasă:

1. Este o dovadă de maturitate a renunţa la o plăcere imediată pentru un beneficiu viitor, dar în acest caz toată schema este o iluzie sub care se ascund destule capcane.

Dacă eşti aranjat cu gândul unor ani de vechime şi al unei pensii sigure, ai mai puţină înclinare către risc, către reorientare în carieră sau către ideea de a începe ceva pe cont propriu. Ce rost are să îţi rişti liniştea anilor de bătrâneţe de dragul unor idealuri care, deşi par la îndemână, sunt riscante?
Ce rost are presiunea unor obiective mari în următorii 5 sau 10 ani, când eşti deja aranjat în următorii 30 de ani, dacă eşti cuminte? Când ai un avantaj pe tabelă – fie el şi iluzoriu – începi să joci doar pentru a păstra rezultatul.

2. Structura actuală sistemului de pensii nu este sustenabilă pe termen lung. Rezumând, sistemul a fost creat având ca bază două coordonate care nu mai sunt de actualitate: creştere economică permanentă şi spor demografic. Cu fiecare deceniu, sistemul actual de pensii devine o schemă piramidală care nu va putea fi susţinută decât prin îndatorare, iar a paria pe această carte volatilă nu este tocmai un calcul inteligent.
Despre inechitabilitatea întregului sistem nu cred că are rost să mai discutăm.

Dacă – de bine, de rău – totul a mers în cazul bunicilor şi al părinţilor noştri, pentru noi înşine lucrurile vor fi mai problematice.
Dacă peste 30-40 vom sta în pensie, înseamnă că nu am făcut mare lucru cu viaţa noastră. Nu vorbesc de părinţi sau de bunici care au trăit în alte condiţii istorice, mă refer la noi cei de acum. Avem alt spaţiu de manevră şi alte oportunităţi, iar dacă, cu gândul la o pensie, nu vom trage să scoatem maximum din ce putem face, nu ştiu ce alte scuze vom putea găsi.

Nu trebuie să devenim toţi antreprenori sau oameni de afaceri, dar dacă – în termeni economici – pensia va fi singurul activ, acest lucru va trebui să fie ultima noastră problemă atunci când com trage linie.

Sunt destule scheme de gândire care te pot îmbătrâni prematur, iar aceasta este doar una dintre ele.