Multă vreme visul meu secret a fost să mă trezesc dimineața când doresc eu. Adică, cum e cazul la 99% dintre oameni, să mă trezesc cât mai târziu și cât mai lin.

Sunt greu de uitat diminețile reci când eram ridicat din caldura patului pentru a merge la grădiniță sau la școală și încă păstrez un sentiment de cazarmă pentru toate dățile când mergeam la liceu sau la facultate cu noaptea în cap. Senzațiile de galeră au fost în mod evident acutizate odată cu intrarea în câmpul muncii.

Amintirile matinale cele mai frumoase ale adolescenței sunt în strânsă legătură cu acei ani când făceam orele după-amiază și când plecam de acasă la începutul Cotele Apelor Dunării.

Mai târziu, imaginea autobuzelor, troleelor și a metrourilor dis de dimineață alături de clasa muncitoare mi s-a părut o traumă continuă. Cumva greșisem – probabil prin însăși nașterea mea – și fusesem pedepsit să faultez somnul în fiecare zi.

În acele dimineți zgribulite și indispuse, îmi imaginam că oamenii fericiți sunt aceia care se trezesc când și cum vor. Prosperitatea la care visam cu ochii deschiși însemna pur și simplu numărul de zile în care mă trezeam după propriul meu ritm și după propriile mele alegeri.

Am lucrat în timpul facultății la un internet café în ture de 12 de 24 când trebuia să mă trezesc la 6:30 în timp ce colegii de cameră dormeau ca niște copilași fericiți. Am lucrat la o multinațională unde fiecare întârziere de câteva minute era motiv de scandal pentru manageri. Am lucrat apoi mulți ani la diferite firme făcând naveta în București. Din Titan până în Banul Manta sau din Dristor până în Băneasa.

E greu de digerat sentimentul că pierzi două ore pe drum în fiecare zi ducându-te la muncă într-un metrou aglomerat, alături de niște oameni incolori și încruntați. Dacă se întâmpla să fii în întârziere și te grăbeai, ambuteiajele create la Unirii sau Victoriei îți scoteau peri albi.

Nu admir și nici nu-i deplâng pe cei care s-au obișnuit cu acest ritm, dar eu încă nu mi-am găsit bătălia care să justifice acest efort. Sunt destui oameni care se smulg din patul propriu pentru a alerga la muncă și probabil n-a murit nimeni din această traumă.

Ironia acestor rânduri confesive (care nu judecă și nu susțin un anumit punct de vedere) stă în faptul că azi m-am trezit la șase dimineața. Am văzut ce întuneric e afară, mi-am făcut o cafea și mi-am întins picioarele pe birou.

Cu ocazia aproape oricărei întâlniri sau reuniuni, când lucrurile lâncezesc – fix înainte de bancuri – discuția ajunge la perioada comunistă. Mai precis, se ajunge la copilăria petrecută în comunism cu următorul inventar anecdotic: țevi cu cornete, pocnitori, șotron, cărucioare cu rulmenți, excursii, cum am fost făcuți pionieri, bicicletele Pegas și tot așa. Știm cu toții povestea!

Pentru generația născută în anii ’80, copilăria s-a suprapus în chip pervers peste cea mai neagră perioadă a comunismului românesc. Pentru această generație, idealizarea copilăriei este alăturată memoriei colective a unor ani umilitori de totalitarism creând un efect pervers.

Nostalgia și idealizarea copilăriei sunt lucruri firești și sunt specifice tuturor oamenilor indiferent de cultură și de epoca în care trăiesc. Efectul pervers apare atunci când această nostalgie începe să susțină o viziune falsă despre lume pornind fix de la datele perioadei comuniste. Efectul pervers apare atunci când idealizarea copilăriei petrecută în comunism bruiază modul în care ne privim propria viață adultă.

Sunt destui tineri de 30-35 de ani care cred că era mai bine înainte din mai multe motive: obțineai mai ușor o casă, locul de muncă era asigurat, inflația nu era galopantă, somajul și infracționalitatea erau minime, la școală chiar se făcea carte, profesorii erau respectați și tot așa. Sunt aceiași tineri care, izbindu-se de greutățile perioadei actuale, își folosesc nostalgiile copilăriei pentru a-și justifica un punct de vedere resentimentar cu privire la lumea din jurul lor.

Efectul pervers apare atunci când nostalgia copilăriei deformează nu doar perioada comunistă, ci prezentul în care trăim. Un prezent instabil, plin de nesiguranțe și dezechilibre.

Temerea mea este că acest efect pervers riscă să se adâncească în anii care vor veni. În 5-10-15 ani, tinerii de acum vor prelua frâiele economice și politice și vor deveni șefi, activiști de partid, lideri de opinie și agenți de influență. Își vor distribui, cum o fac acum profesorii, părinții și destui politicieni, experiențele deformate celor din jur, copiilor și nepoților.
Nostalgiile se uită greu chiar și după multe-multe decenii (vedem cu toții, de exemplu, popularitatea ideilor regaliste)

Au fost suficienți patru ani de criză pentru a enerva acest cuib de vespi și nu vreau să mă gândesc la un viitor sumbru (calamități, războaie, UE destrămată, instabilitate socială prelungită) pe care îl vor gestiona oameni care își suprapun nostalgiile comuniste peste filtrul prin care privesc lumea. Ce se va întâmpla, dacă în următorii ani, șandramaua pe care e clădită România începe și mai mult să se zdruncime?

E un motiv mai vechi întâlnit în câteva mituri și nuvele fantastice, dar recent l-am regăsit într-un episod din serialul Fringe: cineva fură visele oamenilor, iar aceștia mor de epuizare. Fără vise, nu există odihnă, nu există refacere.

Este o idee simplă, dar cu destule consecințe. Oamenii obosesc atunci când nu visează, atunci când nu au niciun vis care să le susțină viața. Este o regulă care se aplică indiferent dacă întrebi un antreprenor, un sportiv sau un scriitor, dar oamenii fără vise obosesc cel mai repede,

Dincolo de oboseală, cel mai rușinos sentiment din afara unui vis este plictiseala. Păcatul de a-ți bate joc de timp neonorându-l cu nimic care să merite toată cursa numită viață.

Oamenii care nu fac nimic obosesc cel mai repede. Leneșii, neocupații, cei în permanență disponibili. Oamenii care nu fac nimic nu ai timp să ajute pe alții. Anecdota spune că, dacă ai nevoie să rezolvi ceva repede, cere ajutorul cuiva ocupat.

Poți munci 16 ore, iar seara cineva să te întrebe: “De unde ai atâta energie?”. Dacă te afli în interiorul unui vis, ai disponibilă toată energia umanității. Dacă pierzi visul, devii parazit și consumi energia gazdei.

Prin urmare, cum ar spune un părinte, pune mâna și visează!