Multă vreme visul meu secret a fost să mă trezesc dimineața când doresc eu. Adică, cum e cazul la 99% dintre oameni, să mă trezesc cât mai târziu și cât mai lin.

Sunt greu de uitat diminețile reci când eram ridicat din caldura patului pentru a merge la grădiniță sau la școală și încă păstrez un sentiment de cazarmă pentru toate dățile când mergeam la liceu sau la facultate cu noaptea în cap. Senzațiile de galeră au fost în mod evident acutizate odată cu intrarea în câmpul muncii.

Amintirile matinale cele mai frumoase ale adolescenței sunt în strânsă legătură cu acei ani când făceam orele după-amiază și când plecam de acasă la începutul Cotele Apelor Dunării.

Mai târziu, imaginea autobuzelor, troleelor și a metrourilor dis de dimineață alături de clasa muncitoare mi s-a părut o traumă continuă. Cumva greșisem – probabil prin însăși nașterea mea – și fusesem pedepsit să faultez somnul în fiecare zi.

În acele dimineți zgribulite și indispuse, îmi imaginam că oamenii fericiți sunt aceia care se trezesc când și cum vor. Prosperitatea la care visam cu ochii deschiși însemna pur și simplu numărul de zile în care mă trezeam după propriul meu ritm și după propriile mele alegeri.

Am lucrat în timpul facultății la un internet café în ture de 12 de 24 când trebuia să mă trezesc la 6:30 în timp ce colegii de cameră dormeau ca niște copilași fericiți. Am lucrat la o multinațională unde fiecare întârziere de câteva minute era motiv de scandal pentru manageri. Am lucrat apoi mulți ani la diferite firme făcând naveta în București. Din Titan până în Banul Manta sau din Dristor până în Băneasa.

E greu de digerat sentimentul că pierzi două ore pe drum în fiecare zi ducându-te la muncă într-un metrou aglomerat, alături de niște oameni incolori și încruntați. Dacă se întâmpla să fii în întârziere și te grăbeai, ambuteiajele create la Unirii sau Victoriei îți scoteau peri albi.

Nu admir și nici nu-i deplâng pe cei care s-au obișnuit cu acest ritm, dar eu încă nu mi-am găsit bătălia care să justifice acest efort. Sunt destui oameni care se smulg din patul propriu pentru a alerga la muncă și probabil n-a murit nimeni din această traumă.

Ironia acestor rânduri confesive (care nu judecă și nu susțin un anumit punct de vedere) stă în faptul că azi m-am trezit la șase dimineața. Am văzut ce întuneric e afară, mi-am făcut o cafea și mi-am întins picioarele pe birou.