Cartea este unul din obiectele clasice cu cea mai larga arie simbolica. Dincolo de proprietatile sale fizice (e facuta dintr-un anume material, are o anumita forma, ocupa un anumit volum etc), este un obiect ce spune mai mult decat simpla sa aparitie, ce poarta cu sine o aura ce-i depaseste prezentul si uneori trecutul.
Lectura este unul din gesturile fundamentale ce statueaza modul prin care omul se pozitioneaza in lume. Citim semne, stimuli, reactii si mesaje. Citim (lectura este o activitate hermeneutica) dintr-o fatalitate a regasirii unui sens pierdut, citim de cele mai multe ori fara sa fim constienti, citim cu placerea si forta pe care ingerii nu o au si nici nu o pot gasi.
Voi scrie aici despre cazul particular al lecturii cartilor, mai precis despre anecdotica, amintirile si scenografia lecturii.
Primele amintiri sunt legate de gradinuta cu lalele si narcise din curtea parinteasca unde am citit primele carti despre extraterestri. Am aflat atunci primele notiuni despre Univers, astro-fizica, despre Norii lui Magellan, Proxima Centauri si ecosfera. Au fost lecturi ce-au coincis cu vizionarea repetata a filmului Starman (nu stiu cati si-l mai amintesc).
In general, lectura nu este un act pur, ci se dezvaluie ca o activitate conjuncturala ce are nevoie de o fondul mediului inconjurator (extern si intern). Poti citi aceeasi carte de fiecare data pentru prima oara daca o citesti iarna sau vara, dimineata sau seara, pe tren, pe iarna sau in pat. Posibilitatile de combinare sunt nelimitate.
Am citit Minunata calatorie a lui Nils Holgerson pe canapeaua din sufragerie in mirosul florilor de tei intinse pe ziare intr-un colt al camerei. Tin minte ca a fost o vacanta de vara pe care am impartit-o intre strand si Nils Holgerson. Acum daca as reciti cartea, ce-as castiga? As demitiza o amintire, as dezvraji inutil o carte.
Am citit Contele de Monte-Cristo intr-o alta vacanta de vara si intr-o alta locatie: in podul cu fan. Imi adusesem o patura si perna si cu cele doua volume visinii (pe care mama le cumparase “de la rusi din piata”).
Casa Buddenbrook am citit-o pe deal in timp ce pazeam vaca. Imi lua cateva gogosi intr-o punga, ma intindeam la umbra unui copac si there you go. Vaca nu avea nevoie sa fie neaparat pazita (o duceam dimineata pe deal si seara se intorcea singura acasa), insa profitam de ocazie pentru a-mi completa lista de nostalgii imaginare. Ma preocupa mult cum si in ce conditii au citit marii scriitori. Mi-l imaginam pe Eminescu tanar in drum spre Blaj, imbracat prea gros pentru caldurile verii, citind sprijinit de-o capita, mi-l imaginam pe Goethe recitand din Klopstock si Homer, mi-l imaginam pe Iorga invatand nu stiu ce limba straina pe tren, de la Iasi la Bucuresti, pe Eliade tanar, invatand sanskrita in caldurile de la Calcutta sau pe cutare autor roman (Odobescu, Hasdeu?) citind Vietile paralele ale lui Plutarch intr-un pod de manastire plin cu carti vechi.
Daca unele carti isi au locatiile lor, altele isi au anotimpurile lor. Cativa ani, intr-o noapte de octombrie citeam si reciteam Adam si Eva. O incepeam seara si o terminam spre dimineata. Mi se parea o noapte magica in care eram singurul norocos ce-a trecut printre atatea lumi si epoci doar prin simpla lectura a unei carti. Dimineata ma regaseam un alt om. Mai tarziu am facut greseala s-o citesc candva ziua si candva intr-un alt anotimp si vraja disparuse. Mi s-a parut o carte slaba, pitoreasca, insa iremediabil slaba.
Cu Noaptea de Sanziene n-a mai facut aceeasi greseala, am citit-o si-am recitit-o de atatea ori doar primavara, in zilele cu soare. Identificarea si intelegea mea fata de Stefan Viziru nu putea fi decat contemporana renasterii vegetatiei. Ileana, Ioana, Biris erau personaje ce-mi apareau dupa manunchiuri de vegetatie misterioasa (in genul celor pe care le vad acum in curtile intunecate de pe strazile ce si-au pastrat aerul interbelic). De multe ori plangeam la finalul cartii nu din aparenta tristete a finalului, ci din bucuria unei regasiri: da, da, inteleg…
Eliade, Eco si Jung sunt autori ce-i asociez cu primavara si vara. Culianu, Goethe si Dostoievski imi apar toamna. Noica, Tolstoi, Balzac si acum ii simt iremediabil de iarna. De anotimpul zapezii imi este legata si lectura anticilor. De acea iarna teribila cand cazuse curentul electric si citeam discursurile lui Cicero cu lanterna sub plapuma, cand citeam Poetica lui Aristotel la lumina lumanarii in bucatarie.
De asemenea, momentele zilei pot inmiresma in felul lor lectura unei carti. Cioran era citit cu predilectie noaptea. Proza fantastica a lui Eminescu si a lui E.T.A. Hoffmann, romanele lui Stendhal, de asemenea erau rezervate noptii. Dimineata citeam carti de istorie a religiilor, mitologie multa si, mai tarziu, filozofie.
Una din prejudecatile incetatenite intr-un mod destul de feminin asociaza instant actul lecturii cu actul citirii beletristicii, ne-am invatat sa asociem automat deliciile lecturii cu citirea cartilor de literatura. Daca e un pacat ca se scrie prea multa poezie in tara asta, la fel de mult e un pacat ca se citeste prea multa literatura. Pe langa curiozitate si simt estetic, lectura usoara de literatura este in mare parte o comoditate. Se poate citi oriunde: in metrou, pe o banca in parc, in lift si chiar pe strada. Fast reading.
Lectura se cheama si atunci cand stai la birou si citesti 5 pagini/ora, cand conspectezi in draci, cand te imbibi de date si noi concepte, cand trebuie sa cauti in dictionar si in Larousse cuvinte noi, expresii si nume noi.
Revenind la carti si la aura lor. Totul conteaza: de la grafica copertei, formatul paginilor si fontul folosit pana la mirosul si textura hartiei si calitatea prefatei/posfatei.
De asemenea, se pot scrie pagini frumoase despre lectura ca viciu, despre lectura ca lene spirituala, despre tot felul de fetisime (unii nu-si indoaie deloc colturile paginilor, unii isi pun cartile in coperti de hartie pentru a nu se murdari, unii nu imprumuta deloc carti, altii, desi le citesc, trateaza cartile ca orice alt obiect/suport etc). Daca cartea nu-ti apartine, spala-te pe maini inainte de-a te apuca s-o citesti, pentru a nu-i innegri marginile paginilor!
Personal, am inceput sa cumpar carti inca de cand alocatia era de 7.500 lei, le-am citit, le-am imprumutat pe unde am apucat, le-am uitat pe unde am putut, le-am vandut pe preturi de nimic, le-am primit cadouri. N-am simtul proprietatii decat asupra putinor carti; mici vanitati: o editie frantuzeasca la Sacru si profan, Fight Club de la tatal lui, Divina Comedie de la mama ei etc. In general, cartile sunt facute sa circule, sa fie uitate si apoi regasite.
Termin acest text incomplet cu doua amintiri ce-mi raman inca dragi.
In ultimul an de liceu ma imprietenisem cu preotul ce preda religie ortodoxa. Era un tip jovial si imbibat de lecturi ce mi-a imprumutat multe carti de religie si istoria religiilor. A urma sfarsitul anului scolar, bacalaureatul, admiterea la facultate si acele carti ramasesera tot la mine. Dupa aproape doi ani l-am cautat in satul unde isi avea parohia ca sa-i duc o plasa plina cu carti. Era iarna, biserica era plina de muncitori, iar el le dadea diferite instructiuni. Cand m-a vazut, a ramas blocat. Uitase de mine si uitase de acele carti. Mi-a strans apoi mana cu o bucurie pe care rareori mi-a fost dat s-o vad in ochii celuilalt.
Acum cativa ani cand am descoperit bookcrossing.com, auzisem de prima carte (Le Pèlerin de Compostelle) a lui Coelho ce nu a fost inca tradusa la noi, dar pe care o descoperisem atunci pe raftul virtual al unui tanar german. De fapt, era singura carte din raftul sau virtual. I-am scris simplu, ca as dori s-o citesc, sa mi-o imprumute. Mi-a raspuns prompt cu un prevestirea unui raspuns afirmativ in unui test. Mi-a pus diferite intrebari despre Coelho, despre mistere spirituale si arhetipuri, despre ce doresc sa fac cu viata mea etc. Dupa 2-3 schimburi de mailuri, mi-a cerut adresa si-n doua saptamani am primit cartea. Am dorit s-o inregistrez pe site, insa nu avea nici un cod, apoi am observat ca tipul si-a sters contul, i-am trimis un mail care-a rasunat in neant mail delivery… Il pierdusem, a ramas doar ca un strain de undeva de departe ce-a facut o fapta de pelerin (exact in spiritul cartii) si-a disparut discret. Am tinut cartea un an de zile, am citit de cateva ori pana cand vara trecuta am imprumutat-o unei fete al carei nume l-am uitat si de la care nu mai am decat un numar de telefon sub numele Ionut (pe prietenul ei retinusem cum il chema). A trecut un an, insa nu cred ca voi avea vreodata inima s-o sun sa-i cer cartea inapoi.
