Joi (o zi plină), la invitația lansată de Monica, am ținut o scurtă prezentare la Twestival Bucharest despre Lecturi Urbane. Redau mai jos cele două părți ale intervenției mele filmate de Cristian Voiculescu:
Author Archives: Adrian Ciubotaru
Nimic nu e kitsch până la capăt
Joi am fost invitat la întâlnirea Ambition! la Cărturești unde am discutat – alături de Daniela Tănase, Marius Nedelcu, Cătălin Bordea și studenții din sală – despre kitsch.
S-a căutat kitschul în vestimentație, teatru, în muzică sau în online și s-au atins și câteva metehne care par etern-românești. Pe scurt, a fost o discuție dinamică, cu multe intervenții curajoase din sală.
Dincolo de retorica preponderentă anti-kitsch, sunt predispus să văd tot ce-i categorisit drept kitsch ca un teren de încercare pentru unele trenduri și ca un laborator socio-cultural unde se pot distila multe tendințe și multe curente.
M-am regăsit în ideea lui Marius Nedelcu cu privire la riscul pe care trebuie să ni-l asumăm în fața posibilității că ceea ce facem să fie catalogat despre kitsch. Riscul întâlnirii cu kitschul nu dispare niciodată, îar adevărata provocare constă în a face lucruri frumoase în ciuda prostului gust care ne înconjoară.
Alergia la kitsch trădează o societate nesigură pe ea însăși și o teamă exagerată de eșec. Fragilitatea unei culturi se contorizează în reflexele ei puritane, în graba cu care expediază tot ce este altfel și neconform cu normele oficiale.
Un canon puternic este acela care acceptă relaxat un anti-canon în preajma sa.
Nu am vocație de polițist al bunului simț (se poate exagera foarte ușor în această direcție) și cred că sunt produse mainstream care trebuie asumate ca o formă de represiune.
Dincolo de estetică, bun simț sau urât, cel mai mare kitsch posibil este un om fără poveste.
Cu ocazia acestei dezbateri mi-am lămurit și mai bine una din sursele optimismului meu: de vreme ce nimeni nu se poate minți în mod absolut, nu cred că există un lucru, un om, o situație sau un popor care să fie kitsch până la capăt.
Alte reacții: Ambitia si kitschul
We are the stories we tell ourselves
Am urmărit ieri conferința, am luat notițe, m-am regăsit (mi-a amintit de hermeneutica lui Eliade), m-a inspirat. E despre creativitate, e despre poveste, e despre noi înșine. Dacă lumea este filtrată printr-o structură narativă, dincolo de poveste nu mai există nimic.
Every day we prepare too much, we think too much. Knowledge becomes a weight upon wisdom.
I put my self into absolute panic. It’s my one way of getting rid of my mind.
I’m allowing myself to go into chaos because out of chaos, I’m hoping some moments of truth will come.
The first thing about storytelling that I learn and I follow all the time is panic. Panic is the great access of creativity because that’s the only way to get rid of your mind.
There is something out there that is more truthful than your mind.
Get rid of your mind.
We are the stories we tell ourselves. The stories that we tell ourserves define the potentialities of our existence.
A story is the relationship that you develop between who you are and the infinite world an that’s our mythology.
A person without a story does not exist.
I tell a story and therefore I exist. I exist because there are stories.
We create stories to define our existence.
Cum mofturile unei femei ajută bărbații
Dacă este seara târziu, mergi singur pe trotuar, iar din sensul opus se apropie un grup gălăgios, vei deveni mai liniștit atunci când vei observa prezențe feminine în grupul cu pricina. Mai mulți tineri însoțiți câteva domnișoare sunt mai puțin periculoși decât un grup format exclusiv din masculi. O femeie calmează, temperează, este mai conciliantă, validează foarte greu oamenii din jurul ei, iar inconștientul tău îți spune imediat că mai mulți bărbați înconjurați de femei tind să fie mai puțin agresivi decât mulți bărbați singuri.
La fel, un bărbat însoțit de o femeie este mai generos decât un bărbat singur, iar acest lucrul îl știu și vânzătorii de flori.
Nicăieri și niciunde prezența unei femei nu este neutră. Citește articolul complet pe Pandora’s.
Vă rog să confirmaţi oful din acest articol
Nu pot să înţeleg de ce, în cazul unui eveniment sau unei manifestări oarecare, se pune atât de mult accent pe confirmarea invitaţilor sau participanţilor. Exceptând cazul acelor conferinţe unde locurile sunt rezervate şi limitate sau unde vei fi etichetat cu un ecuson, mapă de prezentar, unde rigorile ţin de logistică, exceptând toate acestea, la majoritatea evenimentelor ţi se cer confirmări pentru… liniştea organizatorilor.
Confirmările aduc un plus de informaţie cu care nu prea ai ce face, nu este util în desfăşurarea evenimentului şi nici nu aruncă lumini noi asupra situaţiei. În plus, am observat cum de multe ori confirmările nu au nicio valoare de informare asupra evenimentului. Nu toţi care confirmă vor veni, iar dintre cei care vor veni, vor fi destui care nu sunt pe lista de confirmaţi.
De multe ori am impresia că dorinţa de-a stăpâni o audienţă cu o listă de confirmări transmite incompentenţa în a gestiona situatii imprevizibile şi, slavă Domnului, când e vorba de situaţii previzibile, toţi suntem profesionişti şi competenţi.
Confirmările îţi truchează o realitate şi te face pregătit pentru o situaţie ipotetică (niciodată numărul confirmărilor nu este egal cu numărul real al participanţilor).
Goana după confirmări este o hărţuire a publicului doar pentru a linişti câţiva organizazori. Cu alte cuvinte, sunt rugat să-mi pierd timpul pentru a oferi cuiva neliniştit o informaţie care nu-l va ajuta în organizarea propriu-zisă. Dimpotrivă, îl va face pregătit pentru o situaţie cu şanse mici de adeverire (socoteala din mailuri rareori se va potrivi cu situaţia la faţa locului).
“Noi nu ştiam că vor veni atâţia oameni” – în loc să fie o provocare – a ajuns să fie o banală scuză.
Extragerea de informaţii prin intermediul confirmărilor se face deficitar, iar când obţinem acele informaţii, ne dăm seama că nu prea ne ajută propriu-zis. Există o imprevizibilitate la nivel social care poate oferi multe surprize: îţi vin mai mult oameni decât sperai, îţi vin oameni la care nu te aşteptai, se pot astfel întâmpla lucruri neprevăzute cu şanse de-a strica un eveniment sau de a-l îmbogăţi. Nu poţi fi sigur, iar acest lucru trebuie asumat.
Dorinţa de a evita suprizele nu trebuie să devină un scop în sine.
Donează cărţi pentru Lecturi Urbane
Lecturi Urbane are în permanenţă nevoie de cărţi: pentru a fi citite şi pentru a fi oferite. Ne extindem şi în celelalte oraşe din ţară, iar orice donaţie de carte – cât de mică ar fi – ne prinde bine şi ne încurajează.

Ne puteţi dona cărţi în punctele noastre de colectare:
– Biblioteca @British
– Librăria Cărtureşti Verona
Le puteţi trimite prin poştă (lui Iulian) la adresa: Mătăsari nr. 17, Sector 2, Bucureşti.
Pentru alte detalii (la nevoie, ne putem deplasa în Bucureşti la domiciliu) privitoare la donaţiile de cărţi ne puteţi contacta oricând la mail at orasulciteste.ro sau sunând la 0732 986 062 (Gabi Macovei).
————————————–
sursă foto: Stelian Pavalache
sursă anunţ: orasulciteste.ro
tipul din imagine: Toma Nicolau
Cele trei secunde de dinaintea abordării unei femei
Am debutat pe Pandora’s cu articolul de mai jos:
Se spune că îmi trebuie trei de secunde pentru a aborda o femeie. Dacă ezit peste marginile acestui interval, sunt un om mort. Îmi vor veni tot felul de gânduri, voi începe să cad în mine, mi se va pierde orice urmă de curaj, mă voi bloca ca un motor gripat, iar şansa va fi pierdută.
Sunt trei secunde care fac diferenţa – mai ţineţi minte discursul lui Al Pacino din Any Given Sunday? – dintre a pierde şi a câştiga, dintre a trăi şi a muri. Citeşte mai departe
Replicile au fost pe măsură:
Adrian Ciubotaru nu ştie să agaţe
Ciubotaru pe Facebook
Fotbalul a fost prima mea reţea socială
În ultimul timp m-am tot întâlnit cu sportul, mai întâi în teren, iar apoi în tribună, iar acest lucru mi-a atras atenţia asupra unui amănunt: sportul a devenit un banal accident în viaţa mea de acum, deşi am crescut practicându-l pe unde apucam.
Până la şase ani am stat la bloc, însă îmi amintesc puţine lucruri din acea perioadă. Când ne-am mutat cu familia pe acea o stradă cu case, când am început să joc fotbal cu noii mei vecini, deşi eram cel mai mic dintre ei, când am primit prima mea poreclă, atunci am început să am amintirile cele mai pregnante.
Era o stradă închisă cu un rond imens la capătul ei, un rond unde era desenate două pătrate pentru tenis cu piciorul, un rond unde jucam fotbal ore întregi. Făceam porţi mici de un metru, delimitate de două grămezi de pietre, cu un portar-înaintaş, iar la trei cornere băteam o lovitură de la mijlocul terenului cu poarta goală. Erau regulile noastre şi oricine venea din afară, începea să joace fotbalul nostru.
Am observat că orice străin, orice puşti venit la bunici pe strada noastră se simţea stingher până când începea să joace fotbal cu noi. Fotbalul era cel mai bun sistem de iniţiere în grupul nostru. Dacă ştiai să dai cu piciorul în minge, însemna că erai un puşti ok şi meritai să fii întegrat.
Integraţi nu erau doar băieţii, ci si fetele. Fetele de pe strada noastră stăteau în poartă, stăteau în apărare, ştiau să intre la minge, iar Marta ştia să dribleze enervant de bine, iar la tenis cu piciorul juca fantastic de bine şi la fileu, şi pe spate.
Fotbalul era ca o imensă reţea socială pentru acel colţ de paradis unde mi-am petrecut copilăria. Toate plecau de la şi treceau prin fotbal. Era suficient să te strige cineva la poartă cu o minge în mână şi deja ştiai că urmează o zi de poveste. Cu alergături, cu râsete, cu oftici, cu mingi scăpate prin grădini, cu maşini care nu parcau în rond de frica noastră, cu mama care striga de la poartă că-i gata masa, cu adunările de pe bordură unde stăteam la sporovăit până seara tarziu.
Fără fotbal, acea lume în care am crescut ar fi fost mai săracă. Jucam în rond, pe stradă, pe teren la şcoală, pe teren la liceu (pe atunci oricine putea juca orice pe terenul de sport al unei scoli), pe terenul la Trust, pe teren la Lucăceşti, pe deal.
Am participat – voi povesti într-un articol viitor – la campionatele de fotbal care se făceau la şcoală (atunci am cunoscut prima dată ce înseamnă să fii popular), am jucat într-un turneu judeţean, am jucat la juniori, iar târziu la liceu, când devenisem tocilar, mă scoateai din casă doar dacă veneai cu o minge sub braţ şi cu promisiunea unui meci de fotbal.
În mare parte, nu exagerez mult spunând că am crescut într-o infrastructură socială creată de pasiunea pentru fotbalul.
Acum câteva săptâmăni am fost la Fotbaltweetmeet, iar la puţin timp după am citit articolul unde Alexandru Negrea se întreba de unde a apărut provocarea lansată de Silviu Lung – vazută prima dată la Chinezu, urmată de răspunsurile lui Rodion “Cami” Cămătaru şi Sorin Cârţu.
Pe scurt, Silviu Lung – dezamăgit în stil nostalgic de fotbalul practicat acum – îşi invită colegii şi prietenii de generaţie la un meci de fotbal adevărat. În afara răspunsurilor de mai sus, ieri am văzut că în această leapşă s-au bagat Belodedici şi Bumbescu, iar filmuleţul lor de răspuns mi s-a părut tare haios:
Simt că se pregăteşte ceva, am câteva idei, dar nu sunt prea sigur. Dacă se lasă cu meciuri, autografe şi sesiuni de poze, aş vrea să particip şi eu. Până atunci, când este următorul fotbaltweetmeet?
Câte resurse îţi aloci întreţinerii propriei imagini?
În acele locuri sociale unde nu poţi ajunge tu în persoană, acolo vorbeşte imaginea ta. În locul unde tu nu poţi ajunge la un moment dat, ceva trebuie să te reprezinte şi să spună despre tine: propria ta imagine.
Atunci când cineva vorbeste despre mine în lipsa mea, prezenţa mea nu este reală (în carne şi oase), este doar o reprezentare. Pentru a putea fi evocată mental în condiţii optime, o reprezentare are nevoie de puţine calităţi. Condiţia este ca acestea să fie coerente şi necontradictorii.
Imaginea unei personalităţi publice – o persoană care nu poate ajunge fizic în toate locurile unde este evocat – trebuie să aibă doar câteva trăsături coerente. Despre Adrian Mutu trebuie să-ti reamineşti câteva trăsături, despre Noam Chomsky te interesează doar câteva lucruri, iar când auzi de Dalai Lama ştii imediat cu ce calităţi să îl asociezi. Continue reading

