În ultimul timp m-am tot întâlnit cu sportul, mai întâi în teren, iar apoi în tribună, iar acest lucru mi-a atras atenţia asupra unui amănunt: sportul a devenit un banal accident în viaţa mea de acum, deşi am crescut practicându-l pe unde apucam.

Până la şase ani am stat la bloc, însă îmi amintesc puţine lucruri din acea perioadă. Când ne-am mutat cu familia pe acea o stradă cu case, când am început să joc fotbal cu noii mei vecini, deşi eram cel mai mic dintre ei, când am primit prima mea poreclă, atunci am început să am amintirile cele mai pregnante.

Era o stradă închisă cu un rond imens la capătul ei, un rond unde era desenate două pătrate pentru tenis cu piciorul, un rond unde jucam fotbal ore întregi. Făceam porţi mici de un metru, delimitate de două grămezi de pietre, cu un portar-înaintaş, iar la trei cornere băteam o lovitură de la mijlocul terenului cu poarta goală. Erau regulile noastre şi oricine venea din afară, începea să joace fotbalul nostru.

Am observat că orice străin, orice puşti venit la bunici pe strada noastră se simţea stingher până când începea să joace fotbal cu noi. Fotbalul era cel mai bun sistem de iniţiere în grupul nostru. Dacă ştiai să dai cu piciorul în minge, însemna că erai un puşti ok şi meritai să fii întegrat.

Integraţi nu erau doar băieţii, ci si fetele. Fetele de pe strada noastră stăteau în poartă, stăteau în apărare, ştiau să intre la minge, iar Marta ştia să dribleze enervant de bine, iar la tenis cu piciorul juca fantastic de bine şi la fileu, şi pe spate.

Fotbalul era ca o imensă reţea socială pentru acel colţ de paradis unde mi-am petrecut copilăria. Toate plecau de la şi treceau prin fotbal. Era suficient să te strige cineva la poartă cu o minge în mână şi deja ştiai că urmează o zi de poveste. Cu alergături, cu râsete, cu oftici, cu mingi scăpate prin grădini, cu maşini care nu parcau în rond de frica noastră, cu mama care striga de la poartă că-i gata masa, cu adunările de pe bordură unde stăteam la sporovăit până seara tarziu.

Fără fotbal, acea lume în care am crescut ar fi fost mai săracă. Jucam în rond, pe stradă, pe teren la şcoală, pe teren la liceu (pe atunci oricine putea juca orice pe terenul de sport al unei scoli), pe terenul la Trust, pe teren la Lucăceşti, pe deal.

Am participat – voi povesti într-un articol viitor – la campionatele de fotbal care se făceau la şcoală (atunci am cunoscut prima dată ce înseamnă să fii popular), am jucat într-un turneu judeţean, am jucat la juniori, iar târziu la liceu, când devenisem tocilar, mă scoateai din casă doar dacă veneai cu o minge sub braţ şi cu promisiunea unui meci de fotbal.

În mare parte, nu exagerez mult spunând că am crescut într-o infrastructură socială creată de pasiunea pentru fotbalul.

Acum câteva săptâmăni am fost la Fotbaltweetmeet, iar la puţin timp după am citit articolul unde Alexandru Negrea se întreba de unde a apărut provocarea lansată de Silviu Lung – vazută prima dată la Chinezu, urmată de răspunsurile lui Rodion “Cami” Cămătaru şi Sorin Cârţu.

Pe scurt, Silviu Lung – dezamăgit în stil nostalgic de fotbalul practicat acum – îşi invită colegii şi prietenii de generaţie la un meci de fotbal adevărat. În afara răspunsurilor de mai sus, ieri am văzut că în această leapşă s-au bagat Belodedici şi Bumbescu, iar filmuleţul lor de răspuns mi s-a părut tare haios:

Simt că se pregăteşte ceva, am câteva idei, dar nu sunt prea sigur. Dacă se lasă cu meciuri, autografe şi sesiuni de poze, aş vrea să particip şi eu. Până atunci, când este următorul fotbaltweetmeet?