Dacă optimiştii au în medie mai multi prieteni, iar mai mulţi prieteni înseamnă mai bune abilităţi de relaţionare, pot spune că optimismul este corelat cu buna întreţinere a acestor abilităţi?

Dacă ar fi adevărată concluzia de mai sus, ar înseamna că optimismul poate fi consecinţa unei primeniri interioare care are ca rezultat mai bune abilităţi de relaţionare. Mai aplicat spus, optimismul poate fi consecinţa unor sesiuni de training. Optimismul poate fi învăţat.

Accesarea unei viziuni asupra lumii este făcută prin intermediul unei transformării de sine, iar această transformare poate pleca de la modul cum interacţionăm cu ceilalţi.

Este aproape sigur că tindem să ne înconjurăm cu oameni care ne confirmă ideile noastre despre lume, însă dincolo de acest joc al confirmărilor, se poate spune că o mare parte din opiniile şi ideile pe care le aveam despre lumea din jur sunt filtrate prin prietenii noştri.
Prietenii sunt primii garanţi ai coerenţei lumii, sunt cei care încălzesc universul şi-l fac suportabil. Prietenii – ca  şi optimismul – aduc un plus de sens în viaţa ta în timp ce pesimismul este o privare de sens, o răcire.

Prietenii sunt ferestrele noastre către lume, iar optimismul este un mod de-a îmbunătăţi privirea.

Capacitatea noastră de relaţionare este aproape mereu corelată cu un grad de maturitate care presupune înţelegere, empatie, negociere, răbdare şi discernământ. Şansa de a ajunge la aceste calităţi este mai mare dacă suntem optimişti decât dacă am fi pesimişti.

În funcţie de cum socializăm cu oamenii din jur accesăm anumite viziuni despre lume sau prin anumite viziuni despre lume ajungem la anumiţi oameni? Situaţia este valabilă în ambele sensuri?

Din orice direcţie am porni, pesimismul – ca şi lipsa prietenilor – este o înfrângere, iar înfrângerile – dacă sunt de durată – nu sunt sănătoase.

Dacă aş participa la un concurs de dezbateri şi aş face o pledoarie împotriva raţiunii, articolul de mai jos s-ar încadra perfect în acest joc.

Într-o discuţie cu Gramo observasem că, deşi în mod raţional cunoaştem o mulţime de lucruri, noi nu ne comportăm în concordanţă cu acestea. De exemplu, deşi mulţi oameni ştiu în mod raţional că fumatul este dăunător, puţini sunt aceia care îşi schimbă comportamentul pornind de la o observaţie raţională şi obiectivă.

Pentru a deveni convingător într-o anumită chestiune, nu este eficient şi suficient să apelezi doar la raţiunea oamenilor. Acest lucru este înţeles şi stipulat în campaniile publicitare şi umanitare. Acest lucru este în înţeles în majoritatea discursurilor, în majoritatea emisiunilor, în majoritatea cărţilor, în majoritatea relaţiilor umane.
Majoritatea lucrurilor pe care le facem şi majoritatea contextelor sociale nu sunt filtrate în mod raţional.

Le ce anume apelezi când vrei să convingi un om? La raţiunea sa, la empatia sa, la interesul său? La culpabilitatea şi ruşinea sa? La dorinţa sa de-a se conforma, la nevoia sa de acceptare socială? Pe care din nevoile lui sau pe care dintre aspiraţiile lui te pliezi?
Ce frici – frica este folosită din plin în măsurile multor guverne – poţi accesa atunci când doreşti să convingi pe cineva de ceva? Continue reading →

Acum câţiva ani am scris o replică furibundă la un articol – Note berlineze – din Dilema Veche al lui Andrei Plesu. Replica mea o intitulasem Domnul Pleşu este prost, iar apoi am calmat titlul în Domnul Plesu fabulează.

Chiar dacă unele argumente le pot relua acum, nu mă mai recunosc nici în ton, nici în subtilităţi şi nici în agresivitate. Am citit la scurt timp un comentariu pertinent al lui Dragoş Bucurenci (răspunzându-i lui Cosmin Pojoranu care îi semnalase articolul meu) în care ideea era următoarea:

Dacă timpul oricum ne va da dreptate, ce rost are să fim agresivi?

M-am regăsit în descriere. Dacă blogurile, social media sunt în avangarda unor lucruri fireşti, ce rost are să ne isterizăm? Dacă noi suntem pe valul cel mare şi bun, ce rost are să fim agresivi în mod gratuit şi ostentativ de cele mai multe ori?

Între timp însă, în multe zone ale blogosferei, lucrurile nu s-au schimbat prea mult, iar raportarea la media clasică de exemplu se face în acelaşi stil. O aceeaşi modă a agresivităţii continuă nestingherită şi nesancţionată şi, culmea, e văzută de mulţi drept reţeta succesului.

Sunt bloguri pe care se poartă o adevărată vânătoare de virgule-lipsă în articolele din presa clasică, oameni care sar în sus că linkurile pe site-ul unui ziar sunt codate în vreun fel, că ei nu sunt chemaţi consulanţi sau eterna poveste cu parfum de adolescenţă ignorată cum că “femeile care lucrează în PR sunt proaste”.

Ca unul dintre acei bloggeri vechi, am văzut cum s-au asezat şi încă se azează lucrurile şi pot spune că nu mă regăsesc în acest dialog mereu neînceput şi nici în această cruciadă agresivă care-şi ratează în permanenţă ţinta.

Blogosfera este situată într-un soi de excepţionalism socio-profesional (nu-i nici presă, nici societate civilă, nici industrie) şi încă nu s-a cuplat decât sporadic la anumite mecanisme care fac o comunitate – îndrăznesc să spun şi o societate – normală, aerisită şi civilizată.

Deşi suntem favoriţii istoriei, multe complexe au rămas din vremea când explicam fetelor la Motoare de ce e tare să fii blogger. Mergem la evenimente, suntem invitaţi ca vorbitori peste tot, ne comportăm ca nişte jurnalişti alintaţi şi lideri de opinie nonconformişti, însă luaţi la bani mărunţi suntem nişte mici enclave formate din prietenii, afinităţi şi resturi din bugetele de publicitate.

Toate acestea n-ar fi rele, dacă n-aş observa că de fapt nu se doreşte un dialog, iar postura multor bloggeri a rămas la fel de imbufnată ca acum câţiva ani. La orice eveniment în care sunt puşi faţă în faţă jurnalişti şi bloggeri, cei din urmă sunt cei mai agresivi. La orice conferinţă unde sunt chemaţi oameni din PR şi bloggeri, ghiciţi vă rog unde este cantitatea de aroganţă şi agresivitate mai mare?

Un exemplu de stilistică agresivă ar fi următorul reflex: arunci un articol agresiv, documentat incomplet şi în cel mai pur stil de tabloid, iar apoi aştepti confirmările, dezminţirile şi comentariile scandalizate. Nu este cu nimic diferit de situaţia:

Ne scuzati că v-am trezit din somn. Şţiti, aţi fost înjurat la noi în emisiune, doriţi să intraţi în direct şi să ne oferiti o declaraţie sau o dezminţire?

Deşi s-a legitimat şi-a confirmat în nenumărate ocazii şi-ar trebui să poarte acea relaxare şi îngăduinţă specifică victorioşilor, Zoso a rămas acelaşi agresiv şi acru. Dacă zoso.ro este un blog citit, traficat şi prin urmare este un produs de succes, creatorul său – Vali Petcu – a rămas acelaşi geek adolescent cu stângăciile, frustrările sale sau teama sa de respingere.
Un adolescent nu-i mulţumit nici atunci când îl asculţi şi faci ca el.

Una dintre problemele blogosferei – aflată încă în adolescenţa sa – este faptul că nu i se aplică criteriul de accountability. De la clienţi vrem răspundere, de la presă vrem răspundere, însă bloggerii în propria grădină fac ce vor, împroaşcă pe cine vor sub scuza că îşi plătesc singuri propriul domeniu şi hosting. Vreau să devin propriu meu mogul pare să devină idealul multor bloggeri ancoraţi în proiecte de nişă care îşi poartă propriile resentimente sub aura profesionalismului.

Nesimţirea şi agresivitatea nu transmite semnalul neatârnării şi independenţei noastre ca bloggeri şi creatori de conţinut. Dimpotrivă, nu aduce nimic nou şi perpetuează aceeaşi stilistică de mahala încetăţenită în alte locuri şi la alte generaţii decât cea a noastră.

Într-o notă optimistă de final, aş observa cum o cauză care a fost cea pentru Daniel Răduţă a fost rezolvată fără apelul şi fără implicarea multor bloggeri de top. Aceasta arată că în afară de vârfurile sale fireşti sau nefireşti, orice comunitate are nevoie de o clasă medie activă, de o masă critică de oameni care implicându-se pot produce o diferenţă, pot rezolva o situaţie.

Am întrebat zilele trecute pe twitter care este traducerea expresiei leap of faith în limba română. Speram să găsesc o expresie care să spună mai mult decât traducerea mot à mot, iar Tina mi-a găsit o explicaţie perfect mulată pe speranţa nedeclarată – nefiind interesat de nuanţe “teologice” –  a întrebării.
Leap of faith implică un risc asumat sperând că totul va fi bine, într-o română pitorească Cu Dumnezeu înainte!

Atâta timp cât nimeni nu poate stăpâni prin cunoaştere toate variabilele drumului, orice înaintare pe orice drum presupune un act de credinţă. Când nu ştii ce te aşteaptă şi totuşi mergi înainte, te rişti. Dacă ştii ce te aşteaptă şi înaintezi, nu se întâmplă nimic nou, iar riscul este inexistent.

Astfel, pentru a aduce lucruri noi în viaţa noastră, trebuie să riscăm. Lucruri noi nu înseamnă neapărat lucruri bune sau lucruri utile, însă dacă mărim cantitatea de evenimente noi din viaţa noastră creştem probabilitatea ca unele dintre acestea să ne prindă bine.

Astfel, orice risc poartă cu sine posibilitatea unor oportunităţi, căci oportunităţile apar pe calea riscului.
Dacă viaţa este un imens mecanism pedagogic atunci sunt mari sanse să se folosească de capacitatea noastră de-a risca pentru a ne vorbi şi pentru a ne transmite semne.

A înainta pe calea riscului necesită un leap of faith, presupune o doză de naivitate sănătoasă şi denotă acea siguranţă a acelor care merg înainte deşi nu deţin toate datele şi toate informaţiile.

Multe lucruri din viaţa noastră le facem fără o prospectare prealabilă. Uneori este o imprudenţă, alteori este un curaj. De cele mai multe ori, labirintul propriei vieţi îţi cere să înaintezi pe încredere. Încredere că la final nu ne aşteaptă un monstru rău, că bine facem, bine găsim, că nimic din ceea ce ni se va întâmplă nu va fi peste puterile noastre.

A risca înseamnă a avea încredere că poţi mai mult decât crezi în momentul actual. A împinge puţin mai departe aria posibilităţilor tale cere o doză de modestie: aprecierea pe care mi-o fac la momentul actual este sumară şi nevoie de noi oportunităţi pentru a mă cunoaşte mai bine pe mine însumi.

Autocunoaşterea nu este un rezultat al unui act de contemplaţie, este mai degrabă un proces continuu care se întâmplă în mijlocul bătăliilor.

Este nevoie de multă flexibilitate pentru a lăsa riscul să intre în viaţa noastră. Riscul care presupune o cantitate implicită de nou în viaţa noastră poate destabiliza o personalitate rigidă, poate dezorienta dacă nu este filtrat cu atenţie. Nu orice risc ne aduce în mijlocul unei situaţii creative (la urma urmei, astfel definesc eu o oportunitate) şi nu orice pas riscant este sincron cu nostalgiile şi visele pe care le avem la un moment.

Dincolo de acestea – – este mai eficient (eficienţa trebuie să fie unul dintre criterii) să fim mai-degrabă-imprudenţi decât mai-degrabă-prudenţi.

Dacă eşti tânăr şi simţi că în jurul tău nu este loc de visele tale, atunci deja ai îmbătrânit o dată cu finalul acestei fraze.
Dacă lumea pe care o vezi ţi se pare batută în cuie o dată pentru totdeauna, atunci deja ai pierdut o bătălie importantă cu finalul acestei fraze.
Dacă realismul observaţiilor nu este urmat de naivitatea acţiunilor tale, atunci deja îţi trăieşti propria retragere.

Visele noastre trebuie să provoace status quo-ul lumii din jur. Fără această provocare, devenim o simplă pleavă purtată de ici de colo pe uliţele istoriei.

În loc de ofensivă impertinentă specifică vârstei există o mentalitate de asediaţi în rândul multor tineri. Îşi construiesc enclave sociale, culturale şi profesionale, iar singurul gând este rezistenţa şi defensiva. Asediaţi de indiferenţa, nesimtirea, birocraţia, corupţia din jur.
În jungla din jur, eu şi prietenii mei formăm o enclavă de normalitate şi rezistăm asaltului provocat de mediocritatea şi mentalitatea bolnavă majoritară, gândeşte un astfel de tânăr.

Acest lucru nu este suficient şi nici măcar eficient. În acest mod, cheltuim imense cantităţi de energie doar pentru a ne păstra normali, doar pentru a nu ne exaspera, iar speranţa noastră este că vom rezista. Poate vom rezista o generaţie – suportând costuri mari, însă treptat vom deveni mai puţini, vom fi cuprinşi de blazare şi pesimism demografic.

În cadrul Lecturilor Urbane unde un grup de tineri se strânge şi citesţe în metrou, rareori mi-a fost dat Continue reading →