Din această săptămână mă găsiti şi în comunitatea Gandul.

În articolul trecut observam cum a te opri la diagnostic fără a încerca un tratament este o situaţie dureroasă în care se regăsesc mulţi oameni inteligenţi din această ţară.
Aceast blocaj creează o complicitate a înfrângerilor şi face ca distribuţia poveştilor frumoase să fie deficitară în societatea actuală. Pe aceste meleaguri, din păcate, poveştile triste circulă cu mai multă repreziciune decât poveştile de victorie. Poveştile frumoase se opresc la cercul prietenilor, pe când cele triste trec orice bariere, ajung în gura vecinilor şi – victorie! – la ştiri.

Orice societate sănătoasă are nevoie de o distribuţie lină, de-a lungul reflexelor fireşti şi nesenzaţională a poveştilor frumoase, a victoriilor şi a lucrurilor care între timp s-au schimbat în bine.

Până la un punct blocajul provocat de oamenii inteligenţi care se opresc la marginea diagnosticului pare de înţeles. Continue reading →

Tot ce se întâmplă bun în această ţară este rezultatul muncii câtorva de-a convinge pe alţi câţiva că – în ciuda a toate – merită făcut ceva. Toate ideile frumoase, toate proiectele sociale ambiţioase s-au izbit în lungul drum al implementării lor de neîncrederea inteligentă a oamenilor din jur.

Numesc acest tip de neîncredere una inteligentă pentru că motivele logice şi întemeiate pentru care nu merită să te complici cu nimic în această ţară vin de la oameni cultivaţi şi înteligenţi care ştiu în mod obiectiv următoarele adevăruri:

1) Nu merită să încerci să schimbi nimic pentru că nu vei reuşi, vei găsi piedici peste tot începând de a mentalitatea oamenilor până la frânele puse de legi, birocraţie, factori politici şi economici.

2) Atunci când schimbarea se petrece, va fi la un nivel atât de mic încât nu va conta aproape deloc în marasmul şi amorţirea generală.

Prin urmare, în mod logic, nu merită să te complici, nu merită să te implici social, nu merită să încerci să schimbi nimic.

Dacă nu te-ai izbit de neîncrederea oamenilor inteligenţi din jur nu ştii ce înseamnă să duci un lucru până la capăt, nu ştii ce înseamnă să te baţi pentru o idee în care crezi. Cu alte cuvinte, n-ai încercat aproape nimic.

De ce se întămplă lucrul acesta aparent paradoxal?
În faţa tabloului imens al lucrurilor care merg prost în această ţară – trebuie să fii nebun să încerci să faci un singur lucru care să meargă bine. La cât de generalizată este metastaza trebuie să fii nebun să crezi că poţi îndrepta ceva.

În mare parte, a deveni inteligent în această ţară presupune o instantă desolidarizare de noroiul din jur. Înaintăm în drumul educaţiei noastre disociindu-ne în permanenţă de tot răul specific naţional (politicienii, maneliştii, corupţii, nepotiştii, inculţii, hoţii, incompetenţii etc.). Această disociere vine la pachet cu lipsa de implicare – a te implica presupune a te păta cu bună ştiinţă sau a fi cu întru totul naiv – şi cu neîncrederea că lucrurile ori nu se schimbă deloc, ori avem nevoie de generaţii întregi pentru a vedea şi a produce schimbarea în bine.

Prin urmare, a fi inteligent în România înseamnă a constata cu mai mare precizie amploarea răului şi a conchide că nu prea este mare lucru de făcut pentru a îndrepta situaţia. A deveni inteligent înseamnă a afla cu stupoare că eşti deja înfrânt de tot ce este în jurul tău.

Aici se întâmplă un fenomen care ar trebui să ne pună pe gânduri: dacă inteligenţa proprie nu este cuplată cu dorinţa de-a contribui în mod activ în jurul nostru şi dincolo de interesul nostru imediat, atunci toată inacţiunea se întoarce împotriva noastră. Devenim acri, resentimentari, consolaţi, îmbătrâniţi devreme, înfrânţi.

În România, există mai multă acreală în rândul oamenilor cultivaţi decât în eşaloanele sociale “inferioare”, iar această situaţie este un semnal al nefirescului în jurul căruia gravitează societatea actuală.
Prin contrast, cei mai puţin acri oameni din România sunt cocalarii (şi nu o spun cu acreală). Ei au încredere că lucrurile merg bine, au încredere că pot prospera. Ei au încredere pentru că nimic din jurul lor nu-i deranjează, lucrurile sunt fireşti şi pe potriva lor.

În România, inteligenţa apare o dată cu pierderea entuziasmului (dacă a existat cândva pe traseul dulcei ignoranţe), iar această situaţie nu poate fi corectată cu argumente oricât de logice şi obiective ar fi acestea.

Parcă numai mie mi se întâmplă să dau peste tipe de genul asta!

Unde-i găsesc pe toţi, frate?

Replicile de mai sunt sunt antologice. Le-am auzit spuse de prieteni şi prietene care se plâng de modul cum oamenii aterizează mai puţin fericit în viaţa lor.

Mai precis, se plâng că atrag în viaţa lor doar anumite tipuri de persoane.
Mai precis, se plâng că nu-şi dau seama cum transmit semnalele prin care atrag anumiţi oameni în viaţa lor.
Mai precis, chiar dacă uneori îşi dau seama, se plâng că nu pot stăpâni tot ce pot transmite către ceilalţi.

Desigur, nemulţumirile cu privire la oamenii din viaţa ta sunt direct proporţionale cu nemulţumirile legate de propria persoană. Dincolo de acestea, ideea rămâne: nu putem stăpâni tot ce transmitem către ceilalţi.
De cele mai multe ori, indiferent ce cuvinte alegem să rostim, spunem acelaşi lucru despre noi. Există o frecvenţă unde nu putem truca ceea ce suntem.

Este ceva dincolo de cuvintele şi faptele noastre care spune mai multe decât alegem noi să spunem. Suntem mai mult decât alegem noi să fim.

Faptele pe care le facem sunt doar partea vizibilă a scenei pe care se derulează viaţa noastră. Există o lume în noi înşine care ne precede, care scapă controlului şi care de multe ori simţim cum ne ghidează. Nu foarte rar, am impresia că ceea ce fac este desfăşurarea unor pulsiuni care, deşi sunt ale mele, nu pornesc din voinţa şi conştiinţa proprie.

Oamenii pe care îi atrag în viaţa mea răspund unor nevoi de care eu nu sunt conştient de cele mai multe ori. Oamenii care roiesc în jurul meu văd în mine lucruri pe care eu nu reuşesc întotdeauna să le văd. Oamenii din jur sunt nişte bune oglinzi pentru chipul şi sufletul tău, dacă sunt priviţi şi ascultaţi cu atentie.

Nu-mi cunosc toate laturile personalităţii, iar dintre acelea pe care le cunosc, stăpânesc doar o infimă parte.

Am doar câteva ajutoare prin care pot aduce lumină în ceea ce sunt eu dincolo de cât îmi dau seama că sunt.
Un ajutor este scrisul. Atunci când scriu, ajung să spun mai multe lucruri decât credeam iniţial că sunt capabil să spun. Atunci când scriu, îmi lărgesc orizontul şi simt cum intră în spectrul meu şi întrebările mele şi nedumeririle tale. Scrisul este un telescop al cunoaşterii de sine. Este o trambulină interioară către orizonturi până atunci necunoscute.

Al doilea ajutor este primit de la oamenii din jur, oglinda cea de toate zilele. Avem un soi de miopie cu privire la propria persoană, miopie pe care cei din jurul nostru reuşesc de cele mai multe ori să ne-o corecteze. Desigur, nici prietenii tăi, nici tu însuţi nu vedeţi tot tabloul, însă treptat, anumite unghiuri, anumite nuanţe pot fi revelate.

Luând un simplu exemplu, minciuna – care este o încercare de control – are picioare scurte pentru că, slavă Domnului, eul nostru este doar vârful unui iceberg mental. Astfel, nu putem controla tot ce transmitem despre noi înşine, iar acesta este încă un lucru pentru care trebuie să fim recunoscători.

Îmi place obiceiul autorilor anglo-americani de-a rezerva între coperţile unei cărţi câteva pagini destinate mulţumirilor. Autorii mulţumesc familiei, soţilor, asistenţilor, editorilor, prietenilor cercetători, Fundaţiei sau Universităţii pentru bursa oferită.

Mulţumesc pentru sprijinul, încurajările şi răbdarea de care au dat dovadă prietenii din jurul lor în timpul scrierii cărţii. E un act de mare modestie a-ţi asuma propriul succes prin filtrul recunoştinţei faţă de ceilalţi care au fost alături de tine.

În 1988, un avocat din Dallas îşi dă demisia pentru a se consacra singurei pasiuni din viaţa lui: scrisul. Publicase până atunci doar un singur articol de specialitate, era un bun avocat, iar visul lui de-a scrie literatură părea total nebunesc. În primul an şi-a vândut două povestiri, a început să scrie un roman, apoi şi-a dat seama că-i un roman slab, apoi a avut o perioadă mai grea, apoi s-a apucat de scris din nou. Colecţia sa de povestiri scurte Brief Encounters with Che Guevara a fost publicată de către HarperCollins, a primit cele mai bune recenzii şi a devenit una din revelaţiile literare ale anului.

Este de laudat persistenţa sa pentru o pasiune pentru care şi-a sacrificat o carieră de succes ca avocat, însă mult mai interesant este faptul că a început să scrie în 1988, iar primul său succes literar de anvergură l-a avut în 2006. Trecuseră 18 ani!
Ce s-a întâmplat în acest timp?

Avocatul pe numele său, Ben Fountain, a fost susţinut de soţia sa (avocată la rândul ei). Fără presiuni şi fără şantaje. De prieteni şi de familie.
Această poveste este descrisă în capitolul Late Bloomers din What the Dog Saw, cartea lui Malcolm Gladwell şi este pusă în antiteză cu poveştile despre genii, despre copiii precoce (Mozart), despre excepţiile care de regulă iau toată crema atenţiei mediatice.

Find obişnuiţi doar cu minuni şi genii, uităm că lucrurile frumoase din jurul nostru vin de la acei oameni normali care s-au dedicat unei pasiuni şi care au fost încurajaţi şi iubiţi în drumul lor, iar rezultatele lor se traduc în recunoştinţa pe care o poartă celor care le-au fost alături.
Rareori succesul ţine doar de propria persoană!

Într-o asemenea cultură, în care oamenii par educaţi să înţeleagă că o duc toti mai bine dacă fiecare are grija şi de celălalt, nu-i de mirare cultul de-a mulţumi cu orice ocazie celor care ţi-au fost alături.

În cazul nostru, aş face un audit pentru a cerne nişte statistici cu privire la frecvenţa folosirii familie de cuvinte din jurul verbului a mulţumi în discursurile publice, la emisiunile live şi în articolele de ziar. Pe aceste meleaguri, prin raritatea şi ineditul situaţiei, când cineva mulţumeşte cuiva, faptul ar trebui să devină o ştire.