Sâmbătă, datorită invitaţiei făcute de Chinezu, am fost pentru prima dată în viaţa mea la un meci de rugby. România – Georgia, într-o zi senină, uşor răcoroasă, alături de o galerie energică formată din bloggeri şi cei de pe twitter şi alături de maestrul Andrei Crivăţ.

Foto: Adrian Holerga

Cei veniţi în urma invitaţiei făcute de Chinezu au făcut diferenţa în tribune. Am fost al cel de-a 16-lea jucător, vorba lui Andi Moisescu. Am fost vocali, am cântat, am suflat în trompete, am încurajat, am tropăit în picioare, am fluierat, însă cel mai mult mi-au plăcut fazele când aplaudam pe adversarii noştri şi când făceam cu toţii linişte atunci când se bătea un eseu.

O lucru care mi-a atras atenţia a fost apropierea pe care jucătorii din teren o aveau faţă de cei din tribune. De multe ori (la anume faze decisive, de exemplu) mi-a fost dat să văd cum jucătorii din teren făceau semne către noi să-i încurajăm. Această interactivitate şi dependenţă sunt sigur că poate crea mai multe poveşti frumoase decât relaţia dintre fotbalişti şi galerie.

Marius Matache a fost coordonatorul perfect al galeriei, ne-a dat tonul şi ne-a învăţat în mod simplu să scandăm alternativ România (cei din dreapta) şi Victorie (cei din stânga).

M-am bucurat să văd multe fete în galerie (jumătate din agenţia Millenium, de exemplu) şi să simt în jur acea lipsă de încrâncenare specifică zonelor civilizate ale spaţiului public.
Am văzut şi eu Invictus şi treptat învăt să apreciez sporturile care au în spate un cod al onoarei care se revarsă în frumuseţea jocului.

După meci şi după socializarea firească, am plecat spre casă cu steagul pictat pe obraz.

Poze: Adrian Holerga, Sorin Rusi.
Articole: publicrelationsagency.ro, Claudiu Ciobanu, Cezar Vasile, Ruxa.
Hashtag: #rugbytweetmeet