Joi am fost invitat la întâlnirea Ambition! la Cărturești unde am discutat – alături de Daniela Tănase, Marius Nedelcu, Cătălin Bordea și studenții din sală – despre kitsch.
Foto:
S-a căutat kitschul în vestimentație, teatru, în muzică sau în online și s-au atins și câteva metehne care par etern-românești. Pe scurt, a fost o discuție dinamică, cu multe intervenții curajoase din sală.
Dincolo de retorica preponderentă anti-kitsch, sunt predispus să văd tot ce-i categorisit drept kitsch ca un teren de încercare pentru unele trenduri și ca un laborator socio-cultural unde se pot distila multe tendințe și multe curente.
M-am regăsit în ideea lui Marius Nedelcu cu privire la riscul pe care trebuie să ni-l asumăm în fața posibilității că ceea ce facem să fie catalogat despre kitsch. Riscul întâlnirii cu kitschul nu dispare niciodată, îar adevărata provocare constă în a face lucruri frumoase în ciuda prostului gust care ne înconjoară.
Alergia la kitsch trădează o societate nesigură pe ea însăși și o teamă exagerată de eșec. Fragilitatea unei culturi se contorizează în reflexele ei puritane, în graba cu care expediază tot ce este altfel și neconform cu normele oficiale.
Un canon puternic este acela care acceptă relaxat un anti-canon în preajma sa.
Nu am vocație de polițist al bunului simț (se poate exagera foarte ușor în această direcție) și cred că sunt produse mainstream care trebuie asumate ca o formă de represiune.
Dincolo de estetică, bun simț sau urât, cel mai mare kitsch posibil este un om fără poveste.
Cu ocazia acestei dezbateri mi-am lămurit și mai bine una din sursele optimismului meu: de vreme ce nimeni nu se poate minți în mod absolut, nu cred că există un lucru, un om, o situație sau un popor care să fie kitsch până la capăt.
Alte reacții: Ambitia si kitschul
[New Post] Nimic nu e kitsch până la capăt http://www.adrianciubotaru.ro/nimic-nu-e…
Sunt multi care pun stampila de “kitch” pe ceea ce nu inteleg….de ex. designul vestimentar semnat Viviene Westwood sau Betsey Johnson…cred ca ai dreptate cand afirmi ca “Alergia la kitsch trădează o societate nesigură pe ea însăși și o teamă exagerată de eșec.”
Ne e teama sa nu fim etichetati kitschiosi si de aceea alegem sa mergem cu “turma”…sa fim la fel cu ceilalti….sa fim in tendinte….
Probabil ca alergia acestei societati la kitch vine in primul rand din nevoia fireasca a omului de a schimba tot ceea ce este contrar opiniilor personale, sau in plan secundar opiniei entitatii sociale.
Neputinta de a schimba lumea, apartenenta noastra nevoita la aceasta identitate, teama de a nu fi confundati, ne face fie sa dezvoltam alergii, tocmai pentru a ne extrage cumva din multime, pentru a scoate in evidenta eul aflat la polul opus obiectului aratat cu degetul.
Sa nu uitam totusi ca o societate are nevoie de ridicol la fel cum are nevoie un tablou de elemente de contrast. Avem nevie de kitch pentru a ne descoperi pe noi insine.
wow, ai dat definitia: Alergia la kitsch trădează o societate nesigură pe ea însăși și o teamă exagerată de eșec.
That explainsss a lot! Felicitari ;))
Oamenilor nu ar trebui sa le fie teama de kitsch, pentru ca daca sunt ei insisi, se imbraca cum vor ei, poarta ce vor ei… nu au cum sa fie kitsch. Pentru ca oamenii, prin esenta lor si in stare naturala nu au legatura cu kitschul.
Pingback: Poezie şi muzică | Raza mea de soare
Pingback: Despre irelevanța crescândă a televizorului | Adrian Ciubotaru