Cred ca am in lista de YM! peste 20 de persoane adaugate in ultimele doua luni cu care nu am schimbat nici o vorba. Invitatia a pornit de la ei; unii stau offline inca de cand le-am acceptat add-ul, unii stau online, dar e ca si cum n-ar exista.
Dilemele ar fi mai multe: sa-i abordez eu? sa ii tin pe offline pe toti sau doar pe cei care ma tin la randul lor pe invisible? sa-i sterg pe toti? sa le dau ignore? etc si etc. Uneori nu pot sa dorm surmontat de asemenea teribile intrebari.
De cand stau pe YM! nu cred c-am respins nici o cerere de “add” indiferent de prima impresie. Mi se pare ca totdeauna am fost receptiv fata de persoanele noi indiferent daca erau tipe, tipi, indiferent daca m-au gasit prin blog, 360 Yahoo sau mai stiu ce alt site de cacat unde mi-am turnat id-ul. Dincolo de acestea, ramane o idee de eticheta: daca doresti ceva de la mine, vino tu aici, nu ma chema la tine.

Si totusi, la urma urmei de unde disponibilitatea serena si usor idiotica de a ma marketiza atat de disponibil? De unde naivitatea usor modesta de a postula ca fiecare noua “cunostinta” este capabila de a te imbogati intr-un anume fel? De unde dorinta asta de risipa a timpului meu?

Nu am si nici nu cred c-am avut iluzia ca as putea sa-mi descopar marea iubire/marea revelatie si supremul adevar printre cititorii mei. Oricine si-ar crea o impresie filtrand aceste insemnari, ar trebui sa fie constient ca imaginea rezultata este una incompleta. Nu tot eu sunt in aceste randuri care uneori exprima doar o stare conjuncturala; scrii un text despre ceva ce te macina, il termini, dai send si-n clipa urmatoare esti deja in alte emisfere cu alte probleme si alte preocupari.

Si totusi paradoxal, de cateva luni comunicarea mea prin YM! s-a diminuat drastic: n-am timp, de multe ori chiar nu se intampla nimic si de cele mai multe ori n-ai cu cine. Totul s-a redus la chestii mici si functionale: o gluma, un spam, un neata, transmitere de informatii obisnuite, conversatii in care arunci o replica dupa o ora.
Singurul condiment atipic din ultimele luni este o femeie ce ma sterge din lista si ma adauga inapoi ori de cate ori ma abordeaza. Motivele sunt prea casnice pentru a le enunta aici.

Candoarea inceputurilor in care purtam o discutie ore intregi s-a dus. Lipsa motivatiei de a mai flirta online, de a mai purta discutii filozofice isi spune cuvantul. Astfel, eu raman la fel de singur si indurerat cu amintirea aceleiasi bunici prea aspre ce mi-a denaturat copilaria.

N-am mai vorbit de mult cu Bobby si nu mai stiu ce mai face emisiunea lui (pe cine a mai invitat, cine vor mai veni etc.), insa as dori sa-l aud acolo pe Catalin Tenita. Catalin e un tip al carui farmec, cultura si finete merita a fi mediatizate in destule medii de comunicare, iar recent, am citit cu deosebita placere profilul sau de metropotam.
Asadar, un vot de la mine! 

Cu siguranta predilectia mea catre sexul oral nu se datoreaza unei bunici prea aspre ce m-ar fi educat in copilarie si in mod evident nu este doar reflexia unei minti obsedate de sex. Multe drame cotidiene se calmeaza cu un sex oral, multe traume inchipuite, multe presiuni sociale si multe frustrari culturale.
Si ce e mai interesant este faptul ca sexul oral pare mai atragator o data cu emanciparea spirituala a femeii. De ce oare? 

Doi lupi se duc sa fure oi. Ciobanul insa statea la pinda. Seara ajung
lupii la stana si vor sa intre pe o gaura din gard. Intra primul lup pe
gaura si ciobanul ii fute un ciomag peste bot.
Pune lupu’ laba la bot de durere si se intoarce spunand:
– Intra tu primul ca pe mine ma bufneste rasul!!

Ieri m-am intalnit cu mihai fix la Mc Donald’s Dristor. Am lucrat acolo anul trecut trei luni de zile (de care sunt foarte mandru) si ma flatam aseara ca lumea inca isi mai aduce aminte de mine, inca mai arunca cu zambete, desi n-am trecut pe acolo decat de doua-trei ori dupa ce-am plecat. Salariu mic, munca multa (uneori “rusinoasa”), produse suspecte, semi-indoctrinare corporatista. C.v.-ul meu de viitor laureat al premiului Nobel va cuprinde cu mandrie cele trei luni pe baricadele Mc Donald’s-ului. Dupa ce-am plecat de acolo, cateva luni n-am mai putut sa intru intr-un Mc. Mi se facea instant rau de la acel mirosul specific de macchickeni toxici si pasta de cartofi plantati langa Cernobal.
In fine, sper sa am timp candva sa scriu mai pe indelete despre aceasta experienta.

O masina cu viteza de 95 km/h merge paralel cu un tren lung de 1200 m ce are viteza de 83 km/h.
Cerinta: ce forma are barca?

Cred ca nu e atat de dramatic sa fii singur si sa induri in intimitatea ta chinurile si suferintele in mare parte inchipuite. Tragic este sa nu ai cu cine sa-ti impartasesti bucuriile si micile victorii. De ce ar fi mai tragic acest lucru?
In primul rand, necazurile le poti impartasi aproape cu oricine, caci sansa de a te regasi in necazurile celorlalti este mai mare.
In al doilea rand (care de fapt, e tot primul) impartasirea bucuriilor este o operatie mai selectiva. Nu o poti face cu oricine, celalalt trebuie sa te cunoasca, sa-ti stie cat de cat idealurile sau directia ta de ambitie si speranta. Plus ca nu oricine poate recunoaste, suporta victoriile semenului sau.
Aceste doua lucruri rezulta si din starea de fapt: din impartasirea ce-o facem celorlalti, comunicarea de lucruri “negative” ocupa o pondere zbrobitor mai mare. Ne este cel mai la indemana, feed-back-ul lamentatiei celorlalti curge atat de usor si chipurile e un act de curaj si smerenie sa te arati incomplet, cu vulnerabilitati si macinat de suferinte.
Si totusi se uita un lucru simplu: faptul de a fi om este o victorie in sine, o victorie ce este (sau ar trebui sa fie) perpetuata in fiecare clipa, in fiecare zi. In jurul unui esec, non-oamenii se aduna ca mustile, in timp ce o victorie personala este vazuta de cei din jur ca un repros, ca o lauda, ca un gest ostentativ. Din acest motiv, mediatizarea victoriilor si, la urma urmelor, a lucrurilor frumoase este mica in comparatie cu impartasirea esecurilor, a suferintelor, a necazurilor, a bocetelor.
Bocetul este lipsa de tensiune a conditiei umane (pare aparadoxal), e nevoie doar de un relache al demnitatii ca sa incepi sa scuipi secrete negre in jurul tau. Ce naiba incerc sa spun este un lucru destul de simplu de enuntat si destul de greu de aplicat: fiinta umana este setata pentru victorie, pentru elan, pentru alerta. Pozitia verticala ne-a destinat unui avant, unei vulnerabilitati, unor pericole, unei mandrii deja asumate prin simplul fapt al nasterii.