Gândirea frugală spune că nu ai nevoie de toate informaţiile pentru a face o decizie. Gândirea frugală este foarte selectivă cu informaţiile la care are acces şi  este foarte zgârcită cu timpul ei.

Gândirea frugală se hrăneşte din snap judgments.

Aplicăm acest gen de gândire atunci când, în câteva secunde, ştim dacă omul din faţa noastră este de încredere sau nu. Dacă încerci să raţionezi pe baza acestui model de rapid cognition, nu vei ajunge prea departe cu lămuririle:
“Nu ştiu, e ceva la el. E ceva la el ce nu-mi inspiră încredere”. Continue reading →

Nu cred în sfaturi pentru că de cele mai multe ori nu-ţi oferă decât perspective în plus.
Nu cred în sfaturi pentru că în general nu au decât o mică influenţă asupra vieţii interioare.

Cu toţii avem la indeama perspective. Industria publicitară îţi oferă perspective. Cărţile, filmele, documentarele, ştirile.

Contextele sunt cele mai greu de obţinut şi, de vreme ce sfaturile nu te decontextualizează, rămân doar simple exerciţii de stil.

Degeaba de scalzi în idei şi perspective măreţe, degeaba pleci entuziast de la o conferinţă sau o lectură publică, vei reveni tot în lumea ta, tot în contextul tău unde-ţi va fi cel mai la îndemână să cauţi scuze şi lamentări.

Nu cred că ajuţi un om oferindu-i noi perspective. Oferă-i mai degrabă noi prilejuri de contextualizare, oferă-i contexte noi.

Nu trebuie subestimat puterea automatismelor, a inerţiilor de care ne sunt cuprinse vieţile. Nu scăpăm de propriile frâne interioare prin noi perspective, ci mai degrabă prin noi contexte, prin luări de mână, prin îmbrăţişări şi însoţiri.

Adevăraţii maeştrii nu oferă sfaturi, ci noi prilejuri şi contexte de îmbogăţire.

Din Piaţa Presei spre Băneasa, timp de o staţie, drumul este drept, are multe benzi şi este de obicei liber. Plecând din Piaţa Presei pe acest traseu, un autobuz poate alege să meargă mai repede sau mai încet.
Drumul este drept şi liber până la următoarea staţie, dincolo de aceasta, se formează de obicei blocajele, iar aceste blocaje pot fi văzute cu ochiul liber de la o distanţă foarte mare. Aşadar, autobuzul plecat de la Piaţa Presei se poate grăbi cel mult până la prima staţie unde oricum coboară foarte puţini oameni, iar dincolo de această staţie, e nevoit să se aşeze la coada de maşini.

Acum în prezentul naraţiunii însă, acest autobuz nu se grăbea, mergea lin cu o viteză oarecare de croazieră prin amiaza unei zile primăvăratice de februarie. Şoferul era tânăr, relaxat şi conducea rezemat într-o îmbrăţişare pe volanul imens. Dacă s-ar fi grăbit, ar fi ajuns mai repede la blocaj, iar nu la destinaţie.

În acest autobuz, în acea linişte, unei doamne tinere foarte distins îmbrăcată i-au apărut pe buze următoarele cuvinte si neştiind ce să facă, le-a zis:
“Auzi, domnu’ şofer? Dar nu puteţi merge mai repede totuşi? Mai sunt oameni care se grăbesc la serviciu!”

La aceste cuvinte, pedala de acceleraţie – pasionata de buddhism – a ramas imperturbabilă. Ceilalţi călători s-au simţit totuşi politicoşi să răspundă în locul ei:
“Da, chiar aşa! Ne grăbim şi noi, trebuie să ajungem la muncă!”
“Câtă nesimţire!”
“Hai calc-o, frate! Nu tre să-l aştepţi pe cel din urmă, va întâlniţi cu el la capăt”

Prima doamnă aureolată de sprijinul micii comunităţii provizorii din autobuz, a plusat şi mai mult:
“De ce sunteţi nesimţit şi vă bateţi joc de toată lumea?”

Volanul şoferului a rămas la fel de imperturbabil.

Doamnă blondă a cărei haină de blană transmitea destulă informaţie financiară celor din jur şi-a scos telefonul din geantă (care vorbea aceeaşi limbă ca haina de blană) şi-a sunat pe niste decibeli perfect neintegraţi în structurile europene:
“Bună. Uite, scuză-mă, din cauza unui prost, întârzii puţin.”

Cerceii – care probabil ştiau mai multe limbi străine decât haina de blană şi poşeta – au zâmbit cu mândrie. Stăpâna lor se descurcă bine, a ştiut perfect să găsească cea mai contextuală scuză imediat, pe loc. Şi nu oricum, ci în nişte condiţii maxime de stres.

Telefonul mobil al autorului a zâmbit şi el,  aducându-şi aminte de o vorbă. Unde se grăbesc românii de vreme ce la întâlnirile unde merge el, ei întârzie?

Fiind oricum blocaj, autorul a coborât la prima staţie. A salutat şoferul relaxat, l-a încurajat prin semne şi-a pornit uşor pe trotuar fără să se grăbească.
Şi-a aprins liniştit o ţigară, gândindu-se ce articol bun va ieşi din toată povestea aceasta şi-a ajuns la prima staţie înaintea autobuzului – care acum era perfect încadrat în coloana de maşini.

S-a făcut – am citit aici – un test de inteligenţă pe două grupuri de negri. Unui grup i s-a dat testul, iar celui de-al doilea grup i s-a dat testul şi câteva întrebări referitoare la rasă, gen “sunteţi afro-american?”. Două-trei întrebări banale, care le-au amintit testaţilor din ce rasă fac parte.

Rezultatele testelor au fost uimitoare. Prima grupă (care a dat doar testul) a avut cu 50% mai bune rezultatele decât cea de-a doua grupă (celor cărora li s-au amintit rasa). Continue reading →

În ultimul timp mă gândesc din ce în ce mai serios la comunitatea din jurul meu în termeni de personal social responsability. Ce pot eu oferi celorlalţi, cum pot contribui la bunăstarea celor din vecinătatea mea apropiată?
Cum pot dărui celor din jur fără să fiu suspectat că generozitatea mea urmăreşte doar traseul brandingului personal? Chiar şi dacă aş fi suspectat, cât de mult poate să conteze?

A face ceva pentru ceilalţi, a dărui ceva cuiva îţi creşte nivelul de sens. Un act de voluntariat îţi oferă un sens nou şi sănătos vieţii tale. Dacă te simţi căzut, a te implica voluntar într-un proiect este cel mai pertinent lucru pe care-l poţi face. Uneori poate fi cea mai la îndemână şi cea mai simplă soluţie.

Imaginează-ţi un muncitor în construcţii. Munceşte de câteva săptămâni la casa de la capătul străzii, iar într-o zi, plictisindu-se, se gândeşte c-ar putea căra cu roaba oameni. Cineva îi spune în glumă să lase un anunţ, iar în câteva zile, câteva foi A4 pot fi citite pe stalpurile de pe stradă. Anunţul e simplu. În fiecare zi, la amiază, el va căra cu roaba pe oricine. Mergi pe stradă, vezi un anunţ care spune că poţi fi cărat gratis cu roaba şi primul tău gând va fi de ce nu?

Câtă terapie se poate ascunde într-o plimbare cu roaba?

Un al doilea muncitor se gândeşte să treacă strada cărând bătrâni în spinare. Lasă un anunţ şi el în care spune că în fiecare zi, la amiază, îşi oferă serviciile de cărător în spate. Preferabil, pensionari. Preferabil, tineri. Preferabil, domnişoare. Preferabil, yuppies and rednecks.

Plimbă oamenii din jurul tău cu roaba, dacă sunt prea grei, plimbă-i cu căruciorul, plimbă-i cu sania, cară-i în cârcă. Joacă-te de-a voluntariatul, joacă-te de-a căratul în spinare.

Ludicul te poate salva pe tine, ludicul îi poate salva şi pe ceilalţi.
Doreşte cineva o roabă?

When you make love to a woman you get revenge for all the things that defeated you in life sau câte poveşti poate ascunde o singură frază.

Mi-aş dori ca cineva să fi făcut sau să facă dragoste pe:

“Când primeşti un dar, te costă şi pe tine.”

Am impresia că te pricepi al naibii de bine să-ţi faci rău singur şi să-ţi întorci armele tale cele mai bune şi cele mai ascuţite împotriva ta însuţi.
Ţi-ai finisat atât de bine sistemul defensiv – din cauza lipsei generalizate de încredere – încât te-ai trezit că singurul atac pe care ţi-l mai permiţi este împotriva ta.

În acest context, oamenii naivi, oamenii plini de candoare sunt cei mai norocoşi. Candoarea este forţa ta interioară, este ceea ce-ţi conturează frumuseţea ochilor atunci când zâmbetul tău este sincer.
După ce zâmbeşti, îţi mai rămâne doar să înveţi să canalizezi această forţă cu inspiraţie şi discernament.

Slăbiciunea este doar proasta utilizare a puterii noastre interioare.

Să luăm un exemplu. Unii oameni te pot răni, unii oameni chiar te rănesc. Unii oameni te pot minţi, unii oameni chiar te mint.
Sunt situaţii în care încrederea noastră este înşelată. Dacă nu există o investiţie de încredere, nu există înşelare, abuz, trădare.

Poate părea ciudat, însă atunci când sunt înşelat, primul meu gând nu este înspre persoana care m-a înşelat, ci înspre mine. Mă interesează mai puţin cel care mă răneşte şi mă minte, căci sunt convins că cel care pierde nu sunt eu însumi.
De vreme ce eu câştig, mă concentrez asupra mea. Ce pot învăţa din această situaţie, unde am greşit, cât de mult mi-am riscat încrederea, cum îmi pot finisa şi mai bine sistemul de orientare între oameni.

Încrederea este întotdeauna o situaţie de risc. Un gest de încredere presupune mereu un coeficient de incertitudine pe care trebuie să ţi-l asumi. Dacă nu e risc, nu ai nevoie de încredere, iar dacă e risc, încrederea devine un act de demnitate umană.
Oameni neîncrezători (în ei înşişi, în Ceilalţi) sunt oamenii care îşi imaginează că accelerează călcând pedala de frână.

De vreme ce atunci când sunt înşelat, îmi întorc privirile către mine însumi, iar nu către înşelător, înseamnă că am operat cu o modalitate atipică de a pune întrebarea. În viaţa ta, poţi adresa mai multe întrebări (din mai multe perspective) situaţiilor cu care te confrunţi.
Când eşti rănit, te poţi întreba, de ce doare când eşti rănit, de ce oamenii te rănesc (vei fi ispitit să crezi că toţi oamenii te rănesc), de ce ai avut atât de multă încredere, de ce ai fost atât de naiv, cum poţi evita situaţiile de genul acesta în viitor, cum îţi pot reveni fără resentimente.

Aşadar, într-o anumită situaţie, îţi poţi adresa mai multe tipuri de întrebări, iar aceste întrebări aruncă lumini diferite asupra situaţiei.
Dacă ne imaginăm întrebările că nişte faruri care aruncă lumini din unghiuri diferite, atunci înţelegem cât de mult ne ajută să ştim să punem întrebările corecte.
Ele luminează întâmplările din viaţa noastră, iar nu concluziile, iar nu răspunsurile.

Răspunsurile dau iluzia că o anumită perspectivă este singura perspectivă, însă ele sunt contextuale, prin urmare fragmentare şi incomplete.

Avem un raft cu trei sticle cu vin. Una este la 30 de dolari, altă este la 50 de dolari, iar ultima este la 75 de dolari. Statistic, cea mai vândută sticlă va deveni cea de 50 de dolari. Este o judecată contextuală, într-o situaţie comparativă.
Dacă vei avea pe raft o sticlă de 20 de dolari, o alta de 35 de dolari, iar ultima va fi de 50 de dolari, cea mai vândută sticlă va deveni cea de 35 de dolari.

Evaluarea contextuală este corectă, însă contextul este temporar, ţine doar cât eşti în magazin. Vei ajunge acasă şi vei bea sticla de vin în alt context decât cea în care era aşezată între alte sticle de vin cu preţuri diferite.

Să ne ferim de rezolvări contextuale, care sunt valabile doar de la mână până la gură. Să ne ferim de răspunsurile care ne însoţesc doar de la vitrină până la casierie. Să ne ferim să credem că unele răspunsuri ne vor însoţi toată viaţa.

Adresează-ţi întrebări, luminează cu aceste întrebări situaţiile pe care le trăieşti, iar în acest mod vei fi în stare să-ţi alegi cea mai bună versiune a ta.

Când era mic şi mergeam des la injecţii, mă întrebam cum după atâtea mii de ani de civilizaţie, singurul mod de-a trata o simplă infecţie este printr-o injecţie dureroasă.
Mergeam cu mama de mână la urgenţe şi o întrebam revoltat dacă romanii sau cei din Evul Mediu făceau injecţii şi, dacă nu făceau, mureau dintr-atâta lucru? Continue reading →