Pur și simplu, am uitat. Am adormit cu gândul “trebuie să scriu despre asta”, dar dimineață, când m-am pus în fața laptopului, am uitat. Știu doar că porneam de la o amintire despre mine însumi, o amintire sinceră care ar fi trebuit să mă pună într-o lumină vulnerabilă.
De ce ar trebui această lumină? Continue reading
Un amic îmi povestea că la Paris – unde și-a făcut doctoratul – a avut senzația că oricând în jurul lui poate găsi o cantitate de oameni rezonabili. Pe stradă, în metrou sau în autobuze, implică o doză de relaxare să știi că – în caz de ceva – poți găsi în jurul tău oameni rezonabili.
Relaxare am avut și eu prima dată când am ieșit din țară. Am stat două săptămâni, singur, în Viena (în apartamentul unor prieteni care erau plecați) și observasem, în mod banal, că mă simțeam mai relaxat. Îmi coborâsem o gardă pe care nu știam că – în România – o țin ridicată. Era ca un reflex defensiv de care, în mijlocul Vienei, nu mai aveam nevoie. Nu trebuia să mă apăr de un urât, de o agresivitate sau de o permanentă încruntare pe care, pe străzile Bucureștiului, le simțeam. Continue reading
Sunt două vise pe care le am de ani de zile.
Într-unul, zbor. Dau din mâini și plutesc, iar uneori reușesc chiar să mă ridic deasupra copacilor. Nu am zburat niciodată mai sus, cum o fac păsările și impresia pe care o am este una de realitate cruntă. Mă trezesc cu senzația că oamenii în general zboară, trebuie să zboare, dar au uitat cum se face. Continue reading
Există un gen de literatură – mult mai largă decât cea motivațională (cel mai la îndemână exemplu aici este ) – care propagă în mod continuu un optimism feroce cu privire la potențialul spiritului uman.
Una dintre direcțiile acestei literaturi este skill acquisition și cuprinde experimente, metode și exemple despre cum poți să înveți ceva. O limbă străină, să cânți la un instrument, să înoți, să faci un maraton în câteva luni sau să pornești o afacere transformându-ți pasiunea în prilej de siguranță financiară. Continue reading
La finalul unui articol despre recenta lectură publică a lui Cărtărescu, un comentator i-a reproșat pur și simplu că se ocupă de probleme adolescentine. Este ca și cum un autor este doar un adolescent întârziat care se ia în serios, care suferă și care complică inutil lucrurile povestindu-și visele şi aruncând o privire în jur care încetinește timpul.
Mă rog, citatul complet este: Continue reading
A quiet desperation in his voice.
Poate este o replică dintr-un film sau poate am citit-o în vreo carte, dar de câteva zile îmi parazitează gândurile. Este un clișeu. Am senzația că expresia a fost folosită de zeci de ori în diferite contexte și cumva mi s-a lipit în spatele unor gânduri devenind un filtru prin care îmi pun anumite întrebări. Continue reading
”Stau cu ceilalți, vorbesc cu unul sau cu altul, vorbesc cu tine și sunt sincer. Apoi, când nu mai sunt printre ceilalți, când mă trezesc singur, am senzația i-am păcălit pe toți, că nu am fost cu adevărat sincer, că n-am fost eu cel care a vorbit”
Au trecut mulți ani de atunci, dar încă îmi amintesc când mi-a spus replica de mai sus. Eram în 42, ne duceam spre Copou, iar troleul tocmai trecea atent peste liniile de tramvai – care vin dinspre Palat – din fata Hotelului Europa.
Îmi amintesc perfect discuția pentru că m-am recunoscut în ceea ce-mi spunea. Continue reading
Am trăit ultimii ani de liceu, în orașul natal, cu gândul secret să plec de acolo cât mai repede. Acest gând devenise un program existențial cu mize mult mai importante decât simpla plecare la facultate. Trebuia neapărat să plec de acolo, altfel m-aș fi sufocat.
N-am înțeles ce înseamnă propriu-zis această sufocare, dar avea o legătură cu sentimentul că orașul mic în care am crescut se transformase pe nesimțite dintr-un cuib cald – cu toate amintirile paradisiace asociate copilăriei – într-o cușcă din care trebuia să evadez. Continue reading
Eram în Vaslui, într-un magazin. În fața noastră, o bătrână își exprima cu glas tare revolta scumpirii ouălelor înainte de Paște. I-am uitat chipul, au trecut mulți ani de atunci, dar îi aud și acum cuvintele:
“Cum? Trei mii di lei ou’? Doamne ferește, dar când s-au scumpit atât de mult?”
A repetat aceleași întrebări ca și cum, strigându-le o dată și încă o dată, ar fi reușit să schimbe și să anuleze realitatea unui preț revoltător. Continue reading