Sunt două vise pe care le am de ani de zile.
Într-unul, zbor. Dau din mâini și plutesc, iar uneori reușesc chiar să mă ridic deasupra copacilor. Nu am zburat niciodată mai sus, cum o fac păsările și impresia pe care o am este una de realitate cruntă. Mă trezesc cu senzația că oamenii în general zboară, trebuie să zboare, dar au uitat cum se face.

Al doilea vis este despre extratereștri. Văd nave, omuleți, văd confruntări aeriene sau începuturile unei invazii a Pământului. Particip în vis, la asemenea scene, cu o senzație de teamă și venerație.
Dacă aș crede în literatura de specialitate cu privire la întâlnirile de gradul III, e posibil ca un asemenea vis să aibă un substrat real. S-ar putea să fi fost răpit cândva și apoi, în urma unui scurtcircuit de memorie, să fi fost eliberat. Să fiu clar, nu-mi amintesc să fi întâlnit sau să fi văzut ceva care să semene cu o formă de viață venită din spațiu, dar cine știe?

Ambele vise au un element comun: mi se par adevărate și verosimile. În ambele vise, nu mă mir de ceea ce se petrece pentru că asemenea lucruri se pot întâmpla. Sunt posibile.

Recent, am avut un alt vis în care nu m-am mirat. Am fost transportat în timp în anul 1999 și m-a apucat o panică îngrozitoare. Primul gând a fost că trebuie să ies cumva de aici, din acest timp și din această lume care nu-mi aparține și în care mă simt izolat. Bătăliile mele, prietenii și cei apropiați sunt în alt timp, al anului 2014. Ce caut eu aici?

Mi-am amintit în vis de lumea din 1Q84 cu cele două luni și mi-am spus că nu trebuie să mă panichez. Această lume paralelă – a anului 1999 – conține un cifru pe care trebuie să-l dezleg pentru a mă elibera și a reveni acasă.

Într-un final, n-am rezolvat niciun cifru, m-am trezit, dar am rămas cu aceeași senzație ca în primele două vise. Sunt situații verosimile care, experimentându-le (chiar și într-un vis), nu mă miră.
Nu mă miră pentru că, undeva în adâncul meu, cred că asemenea vise se pot întâmpla și în realitate. Fantasticul e, cum să o spun, foarte întâmplabil.

Aceste vise îmi susțin ipoteza că există, în fiecare din noi, o gândire magică pe care modernitatea nu a reușit să o asaneze. Deși trecem cu toții prin furcile caudine ale unei educații pozitiviste în care fantasticul e doar o convenție artistică, există în noi ceva care își dorește să creadă în lucruri fantastice. Ființe de pe o altă planetă sau dintr-o altă lume, călătorii în timp, universuri paralele ș.a.

Toate acestea mi-au adus aminte de o carte a lui Carlo Ginzburg, tradusă la Nemira și intitulată Brânza și viermii. Universul unui morar din secolul al XVI-lea. Ce este absolut fascinant în această carte – care a avut ca materie primă declarațiile dintr-un proces al Inchiziției – este că morarul are o concepție despre lume care nu se regăsește în cultura oficială.
Credințele și ideile sale (cum a apărut Universul, de ce se întâmplă anumite lucruri, ce se întâmplă cu soarele când apune, de ce există anotimpurile) au puţine legături cu creştinismul, cultura oficială a acelui moment.
Practic, omul trăia într-o lume fantastică şi, implicit, eretică.

Pornind de aici și din multe alte studii de istoria religiilor, s-a putut trage concluzia că procesul de creștinare al populației rurale din Europa n-a fost unul complet. A existat o amplă rezistenţă împotriva noii religii. Eliade a vorbit de un creștinism cosmic, cu multe elemente păgâne, care a supraviețuit în rândurile populației rurale din Europa de Est.

Nu e de mirare. Satele românești sunt pline de superstiții care nu au nicio legătură cu creștinismul și fac parte dintr-un fond religios păgân care amintește de o gândire magică . O gândire care mult timp a reușit să explice oamenilor cum este treaba cu lumea din jur și cu lumea în care ne ducem după ce murim.

Visele de mai sus îmi amintesc de o lume în care simbolurile și metaforele nu sunt doar un mod de reprezentare a realității, ele constituie însăși realitatea. Singura realitate în care mintea umană poate funcționa este una simbolică. Este o realitate cu un picior aici și cu altul dincolo. O realitate care se îmbogățește în permanență cu fascicule de semnificații, care generează sensuri și povești.

Probabil, partea neîmblânzită din fiecare din noi nu are nicio legătură cu educația modernă pe care o primim. Probabil, credem în lucruri fantastice pentru că faptul de a fi în viață este atât de extraordinar și insolit încât nu ni-l putem explica decât printr-o poveste.