Titlul e mai mult un cârlig, marea nu este chiar atât de spectaculoasă toamna, însă oferă anumite senzaţii pe care nu le simţi în sezonul estival.

În primul rând, este mult mai frig. Mai frig decât în Bucureşti, mai frig decât la Craiova. Deşi am plecat pe vreme noroasă din Bucureşti, iar în Constanţa batea soarele amiezii, pe faleză putea simţi diferenţele de temperatură şi de curenţi de aer. Lume puţină, probabil doar localnici, locuri de parcare la discreţie.

Am profitat de ocazie – dacă tot mă trezisem cu chef de plimbare – şi am mers şi până-n Mamaia unde senzaţia de loc părăsit a fost cea mai pregnantă. Mergeam printre alei şi parcă eram picat din alt timp imaginându-mi aglomeraţia estivală. Totul era închis, pe plajă o tipă îşi plimba câinele, iar undeva mai departe se vedeau doi muncitori.

Când am anunțat pe Facebook, undeva pe mijlocul lui iulie, că vreau să dau de permis și caut câteva recomandări de instructori auto, câțiva au fost uimiți că încă nu aveam carnet de conducere. Provin dintr-o familie unde, la 18 ani, permisul este la fel de subînțeles ca micul dejun, am un unchi și un văr ambii instructori auto, însă tot ce a însemnat pasiune pentru mașini și condus a trecut pe lângă mine.

În primăvară am început să mă muncească gândul, însă abia la începutul lui iulie, după ce-am revenit de la Paris, am avut timp să fac ceva în direcția asta. La sfârșitul lunii am început școala, cursurile mai precis, însă apoi plecările mi-au amânat lecțiile de condus spre jumătatea lui august.

Au urmat apoi zile pline când mă trezeam devreme pentru a urca la volanul mașinii de școală. Zile când reveneam acasă la 10 dimineata deja obosit, însă nerăbdător pentru a doua zi. Am tăvălit în toate sensurile Regulamentul, începusem să fac chestionare în mod obsesiv, să-mi notez greșelile și să fac notițe cu excepțiile. Nu mai simțisem din facultate atâta manie de a studia.

Dintr-un simplu lucru pe care îl doream bifat, condusul a început să mă prindă, să îmi placă din ce în ce mai mult și deja începusem să număr zilele. Pe 8 septembrie am dat sala și mi-e imposibil de descris ce am simțit atunci când am aflat că sunt programat pentru traseu abia pe 6 octombrie.

Deja îmi disperasem prietenii cu noua mea pasiune, cu ce voi face când mă voi vedea cu permisul în mână, unde voi călători, ce mașină vreau să-mi cumpăr și așa mai departe.

Mai luasem încă trei sedințe înainte de a da traseul (Constantin Pantel mi-a fost cel mai bun instructor pe care îi putem găsi, mulțumesc Ioanei pentru recomandare), iar în ziua cea mare am avut mai mari emoții decât atunci când am dat bacul. Mi s-a părut că am prins cel mai sever polițist, îmi tremura piciorul pe ambreiaj la manevre banale, iar la final, când mi-a spus că am luat, nu mi-a venit să cred.

Dacă joi am dat traseul, iar vineri după-amiază permisul era eliberat, sâmbătă dimineață eram deja pregătit de drum. A urmat cea mai frumoasă excursie cu un Golf 4 pe Transfăgărășan în, probabil, ultimul week-end deschis pe anul acesta. Până sus vremea a fost blândă, însă la Lacul Bâlea am găsit parcă un alt univers.

Atât de mult timp îmi refuzasem acest gând, încât ideea de a avea permis mi se părea neverosimilă. Raluxa are totuși dreptate: este foarte tare sentimentrul să fii începător în ceva și să ai în față posibilitatea de a descoperi lucruri noi.

Atunci când mulţumim transmitem informaţii despre noi înşine, informaţii care uneori ne pot face să ne simţim vulnerabili în anumite situaţii. Atunci când mulţumim expunem celorlalţi câteva dintre valorile noastre, lăsăm să se întrevadă ce ne satisface, ce ne mulţumeşte, ce ne flatează, ce calităţi avem şi ce slăbiciuni.

Dacă mă săruţi, iar eu îţi mulţumesc, ce informaţii ţi-am transmis de fapt despre mine? Că sunt amabil, că sunt ironic, că sunt nesărutat de mult timp, că sunt nesigur, că sunt uşor influenţabil, că am o părere proastă despre mine?

Teoria că oamenii mulţumesc destul de rar pentru că se expun social atunci când o fac se poate verifica în mod paradoxal şi în cazul râsului. Atunci când râdem transmitem informaţii “intime” despre noi înşine. În funcţie de contextul social în care izbucnim în râs, ceilalţi pot afla o mulţime de lucruri despre noi. Prin râs ne exprimăm anumite preferinţe, anumite prejudecăţi, anumite reacţii care transmit câte ceva despre sistemul nostru de valori.

Ştiind acestea, nu este de mirare cât de mulţi oameni îşi acoperă gura cu mâna atunci când râd. Dincolo de indicele de timiditate, a-ţi acoperi râsul – atunci când nu este cenzurat de un context specific, un examen de exemplu – este un indicator perfect care reflectă o valoare socială slabă.

De asemenea, râsul contribuie enorm la construirea atracţei erotice (care este mentală, nu fizică). Există destul adevăr în vorba care spune că o femeie pe care o faci să rădă este pe jumătate cucerită. Prin râsul ei, afli destule lucruri despre ea, la fel cum ea, la rândul ei, află destule lucruri despre tine atunci când râzi.

Pentru a râde este nevoie de curaj. Nu poți râde atunci când îți este frică și, în plus, râsul necesită expunere și vulnerabilitate care automat cere o lărgire a zonei de confort.

Există un pasaj – comic – în Numele trandafirului în care un personaj trage concluzia că râsul vine de la Diavol, însă cine crede ce citește prin cărți?

sursă foto

Există în viaţa fiecărui bărbat “luat” momente când este abordat de către femei cu presupunerea că este liber. Lucru normal până la un punct şi situaţie flatantă în unele cazuri. Problemele apar atunci când eşti abordat într-un anumit mod chiar şi atunci când se ştie că în viaţa ta există cineva.

Înţeleg că mentalităţile se schimbă şi acum, ca bărbat, ai mai multe şanse să fii agăţat decât acum, de exemplu, 5 sau 10 ani. Femeile au devenit mai îndrăzneţe, mai proactive şi au mai puţine ezitări atunci când îşi doresc ceva. Ceea ce este un lucru bun: orice îndrăzneală este la urma urmei recompensată cumva sau altcumva.

Ce nu pot înţelege este presupunerea multor femei că bărbaţii îşi doresc doar sex. Chiar media, filmele porno şi poveştile prietenelor înşelate pot crea această percepţie, puţin discernământ nu ar strica.

Am să dau din casă, însă mai bine o spun acum decât să o ascund sub tastatură: bărbaţii îşi doresc experienţe, în timp ce băieţii visează doar la sex. Închipuit sau real, băieţii urmăresc sexul ca suprema victorie faţă de ei înşişi şi faţă de prieteni.

Problema acelor femei care se cred dezgheţate şi îndrăzneţe este că ţintesc doar spre ultima categorie menţionată mai sus şi ajung să creadă că toţi masculii din jurul lor sunt la fel şi merită băgaţi în aceeaşi oală plină cu hormoni.

Spre deosebire de băieţi, orice bărbat care îşi preţuieşte timpul şi propriul timp îşi doreşte experienţe care pot aduce un plus de semnificaţie vieţii sale şi ştie că nicio femeie care transmite semnale ieftine – aici e altă discuţie – nu va putea împlini această nevoie.

sursă foto

Citisem undeva (referitor la etica protestantă a muncii) că oamenii credincioşi muncesc mai mult decât ateii. Cei care cred într-un Dumnezeu sunt mai optimişti, au mai multă încredere în coerenţa lumii şi, prin urmare, sunt convinşi că munca lor va fi apreciată de divinitate şi implicit răsplătită. Concluzia era una simplistă: credinţa aduce bunăstare, iar Dumnezeu apreciază prosperitatea.

Cu alte cuvinte, prosperitatea – atât spirituală, cât și materială – este rezultatul unui un act de credință, implicit de încredere. Cei care își riscă încrederea tind să se descurce mai bine în această lume și, cine știe, pe lumea cealaltă.

Pe baza acestei idei, am impresia ateismul nu predispune la prosperitate. Daca s-ar face un sondaj printre oamenii cu mulți bani, pun pariu că majoritatea cred în Dumnezeu. Nu știu, poate mă înșel…

În mod paradoxal, îmi place mai mult muntele decât marea. Paradoxul este că ajung să mă duc mai des la mare decât la munte. Majoritatea prietenilor se duc la mare și, când e vorba de mers pe munte, rândurile se subțiază imediat în jurul meu.

În rarele ocazii când urc totuși pe munte, trebuie să o dau în bară cumva și să trag o sperietură pe cinste.

Am mers acum vreo patru ani, iarna, în Bucegi, și totul a ieșit prost. Eram cu încă doi prieteni și am pornit pe înserat să urcăm la cota 2000 de la 1400. Niciunul dintre noi nu avea experiență montană, în schimb aveam la noi doar o hartă pixelată scoasă de pe net, un trepied și un aparat foto, iar eu eram istețul care urca încălțat în ce mai frumoși și mai alunecoși adidași de vară.

În mod evident, n-am ajuns la cota 2000, începuse vijelia, abia mai vedeam în jurul nostru și ne-am rătăcit. Am găsit un popas (o mică chestie de beton, fără geamuri și fără ușă) unde am stat jumătate de oră și apoi ne-am întors. Era deja miezul nopții când, coborând, am văzut luminile hotelului de la 1400. Deodată, câinii din vale au început să latre și oamenii au început să urle în timp ce noi ne întorceam de sus pe drumul forestier.

Câinii lătrau, oamenii urlau pentru că, în vale (cam de unde se iau telescaunele), veniseră urșii. Vreo 8-9 urși erau alungați în sus în timp ce noi coboram pe drum. Prietenul cu trepiedul și aparatul foto (era student la fotografie, ce să-i faci!) a sărit în jos, în dreapta drumului, și l-am văzut rostogolindu-se în pădure. Celălalt prieten mi-a spus să stau calm și să mergem pe drum în pași de pitic (ca la orele de sport).

Am văzut în fața mea, la câteva zeci de metri, urși traversând drumul în sus și apoi, când am îndrăznit să mă ridic, am văzut în dreapta drumului, alți urși intrând în pădure. Nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă vreun urs ar fi luat-o pe drum unde noi mergeam în pași de pitic ca la orele de sport.

Într-un final, urșii au dispărut în întunericul din jurul nostru, am reușit să coborâm pe drum întâlnind primii câini. Când ne-au văzut, oamenii de acolo erau cât pe ce să ne ia la bătăie. Probabil rar le-a fost să vadă niște turiști atât de inconștienți.

O altă inconștiență am comis și acum câteva zile când am fost în Bucegi, iar despre aventura rezultată de aici despre care voi povesti mâine.

Acum 5 ani de zile, trebuia să fii doar un blogger bun. Eventual, trebuia să mai ieși din când în când la întâlnirile de la Motoare cu bloggerii. Între timp, au apărut evenimentele specializate, au apărut Twitter și Facebook. Pentru un blogger, pentru o persoană care activează în online, aria preocupărilor a crescut exponențial.

În timp, a devenit relevant și modul a mobiliza offline propria comunitate crescută în jurul numelui tău. Dacă înainte era suficient să fii un blogger bun (să produci conținut de calitate în mod constant), acum această cerință este necesară, dar nu mai este suficientă. Ți se cer din ce în ce mai multe rigori care țin de brandul personal, de capacitatea de a relaționa, de a produce proiecte populare și de a veni cu tot felul de inițiative. Oricât ar fi Social Media o bulă, blogul a devenit o parte dintr-un peisaj mai larg.

De câteva săptămâni, în acest peisaj – unii ar spune aproape plin – a apărut o nouă provocare, o nouă rețea socială. Google Plus încă este un instrument necunoscut pentru mine. Nu știu cum să-l apuc, m-am trezit cu câteva sute de oameni care m-au adăugat în cercurile lor, încă analizez posibilitatea de a oferi alt tip de conținut aici și încă îmi caut un ton propriu.

Social Media este un domeniu unde înveți din mers sau mai degrabă experimentezi în timp ce înveți să mergi.

În ultimii ani, cel puțin la mine, s-au schimbat destule lucruri. Nu mai folosesc Yahoo Messenger, contul de Flickr este aproape inactiv, m-am jucat cu Tumblr, însă nu m-a prins şi deocamdată n-am găsit o utilitate pentru Foursquare. În ultimul an, am observat că Facebook mă fascinează mai mult decât Twitter şi, recent, Google Plus îmi face cu ochiul.

Dincolo de toate acestea, blogul propriul a fost şi rămâne nucleul prezenţei mele online. Realizez că provocarea nu este prezenţa furibundă pe orice reţea socială îmi cade în mână (deşi îi admir pe cei care reuşesc să fie prezenţi peste tot), cât mai ales focusarea (idee furată de la Andrei Roşca) şi modul cum rezist la ispita – foarte mare – de a mă risipi.

sursă foto